Chiar mai mult decât romanele anterioare ale Hertei Müller, Leagănul respiraţiei descrie, cu lirism si precizie în acelasi timp, „universul celor deposedaţi" la care făcea referire comitetul Nobel în motivaţia decernării prestigiosului premiu.

Lirismul este însă unul negru, căci autoarea alcătuieşte acest roman din veritabile poeme ale lagărului, inspirate de cele mai banale şi nepoetice elemente ce compuneau acest spaţiu odios. Este suficient să urmărim titlurile capitolelor: Loboda, Ciment, Batista şi şoarecii, Lopata de inimă, Rachiu de huilă, Zece ruble, Calupuri de zgură, Despre Îngerul foamei, Omul de cartofi, Despre plictiseli, Despre fericirea lagărului, Fundamentale ca tăcerea.

Este cu totul neaşteptat pentru noi ca un scriitor să dedice câteva pagini tocmai cimentului, acest banal praf cenuşiu care unui om cu o existenţă normală nu-i pune nicio problemă, însă, pentru un deţinut din lagăr, cimentul, care e aşa uşor de luat de vânt, care se umezeşte aşa uşor şi apoi nu mai e bun, care se iroseşte când sacii de hârtie, prea subţiri, se rup, cimentul, tocmai el, e esenţial: fără el, nu faci norma, fără normă, nu mănânci, iar Îngerul foamei nu iartă. Pentru eroul romanului, deţinut într-un lagăr rusesc niciodată numit, versatilul ciment ajunge o obsesie, devine însăşi materia mundi: „M-am îmbolnăvit de ciment. Săptămâni în şir am văzut pretutindeni numai ciment: cerul limpede era din ciment netezit, cerul înnorat, plin de grămezi de ciment. Ploaia slobozea din cer şnururi de ciment din cer pe pământ. Blidul meu de tinichea cu picăţele gri era din ciment. Câinii de pază aveau blana de ciment, la fel ca şi şobolanii scotocind în spatele cantinei prin gunoaiele de la bucătărie." Autoarea ne ajută, pagină cu pagină, să pătrundem în acest univers straniu, în care toate aspectele vieţii, aşa cum o ştim noi, au semnificaţii şi valori dife