Semnal de alarma

În suplimentul „Bucureştiul cultural" (an VI, nr. 98) al revistei 22 de la finele lunii septembrie, Mariana Celac ne aduce, a câta oară, aminte de situaţia în care se află patrimoniul naţional: „...E limpede că ne apropiem de un prag critic, dincolo de care recuperarea moştenirii construite nu va mai fi posibilă." Exemplele oferite de autoarea articolului sunt în general cunoscute: de la bisericile de lemn pictate din Vâlcea, Gorj sau Hunedoara, vechi de 300 de ani şi aproape prăbuşite, la arhitectura vernaculară sau la centrele negustoreşti din extracarpatic abandonate. Lege de protecţie există şi chiar inscripţii pe unele dintre monumentele în pericol, cum le defineşte UNESCO pe cele aflate pe lista patrimoniului mondial. Statul nu are bani decât pentru renovarea ori conservarea a, aproximativ, suta parte din monumentele de pe teritoriul României iar particularii nici atât, ceea ce face, de pildă, ca legea retrocedării să nu poată garanta salvarea de la ruină de către proprietarii de drept a bunurilor redobândite. E şi cazul Casei Monteoru, arhitect Ion Mincu, sediul (nu pentru multă vreme) al USR, pe care Primăria generală a municipiului Bucureşti, actualul (nu pentru multă vreme) proprietar , nu s-a dovedit în stare s-o renoveze, iar celor care au revendicat-o nu li s-a cerut dovada că o pot sau că o vor face. Cum e mai uşor să dărâmi decât să construieşti, pragul critic de care vorbeşte Mariana Celac e mai aproape decât oricând.

„Furioşii adoratori"

Sub acest titlu, la rubrica de revista revistelor, C. Stănescu semnează în CULTURA nr. 38 un articol foarte interesant despre fanatismul (el îl numeşte mai delicat adoraţie) care conduce fără nici un ocol la ridicol. E vorba de un comentariu din „Dacia literară" al Oanei Opaiţ la „Luceafărul" lui Eminescu. Autoarea din Iaşi e foarte supărată pe World