Cu Provizorat, Gabriela Adameşteanu a vrut să dea un roman total. Ratare, adulter, atavism, sarcină, interdicţii, apoi legiona-rism, rebeliune, comunism, arestări, securitate, mărire, delegaţii, decădere, apoi literatură, debut, amânare, recenzii, vâlvă, jurnal, confesiune, realism.

Acestea sunt cuvintele de ordine ale celei mai recente apariţii editoriale semnate de autoarea Drumului egal al fiecărei zile. Ce a ieşit însă e numai un amalgam în care direcţiile de evoluţie epică stau unele de-a curmezişul celorlalte, prejudiciin-du-se reciproc.

În mod normal, una ca asta n-ar fi trebuit să se întâmple. Şi nici nu s-ar fi întâmplat dacă Gabriela Adameşteanu ar fi lăsat evenimentele în matca lor. Dragostea nu exclude politicul, iar consemnarea, fie ea şi pe ascuns, poate deveni, în pandant cu acestea două, un bun refugiu. Numai că, în Provizorat, când spui dragoste, aproape că spui DRAGOSTE (cu majuscule care sufocă totul în jur), când spui politic, mai că-ţi vine să-l scrii POLITIC (abraziv şi necomplezent) şi aşa mai departe. Or, ţesătura fină pe care o presupune proza Gabrielei Adameşteanu se deteriorează uşor în asemenea condiţii maximaliste.

Există un anume tezism demonstrativ în scrisul de acum al Gabrielei Adameşteanu. Cam tot ce pune pe hârtie e în primul rând o formă de discurs public şi abia în al doilea sau în al treilea literatură. De altminteri, nota de prezentare de pe clapeta Provizoratului e, ea însăşi, o mostră a acestei mai noi schimbări de perspectivă: „Când a preluat, ca redactor-şef, în septembrie 1991, revista 22 a Grupului pentru Dialog Social, Gabriela Adameşteanu avea în urmă 26 de ani de muncă în edituri, ca redactor. Romanele Drumul egal al fiecărei zile (1975) şi Dimineaţă pierdută (1984) şi povestirile Dăruieşte-ţi o zi de vacanţă (1979) şi Vară-primăvară (1989) îi aduseseră cele mai importante pre