Cutremurătoare, sobră şi, în acelaşi timp, de o remarcabilă discreţie, traversată de politeţea disperării, cum o numeşte Marc Riglet în cronica sa din L’Express, cartea lui Guillaume de Fonclare, Dans ma peau (Éditions Stock, 2010), pe care Editura Spandugino o publică în traducerea remarcabilă a Anei Mihăilescu, sub titlul foarte inspirat Prizonier în propriul corp, reprezintă una dintre acele rare ocazii de lectură ce se înscriu în memoria cititorului prin umanitatea şi capacitatea lor de a transpune cu mijloacele scriiturii una din temele cele mai sercete ale fiinţei, aceea a capacităţii de a surmonta şi asuma pînă la capăt suferinţa fizică ce ne poate traversa, la un moment dat, destinul. Guillaume de Fonclare, Prizonier în propriul corp, Traducere din franceză de Ana Mihăilescu, Editura Spandugino, 110 p. Despre suferinţă, autorul ne poate vorbi cu o voce autorizată, el care suferă de o teribilă boală genetică, împotriva căreia duce o neîncetată bătălie „pentru a merge, a vorbi, a scrie“, cu o tenacitate cotidiană ce se transformă într-o chinuitoare şi inospitalieră coabitare. În acelaşi timp, fiinţa sa este locuită de un alt univers ce vine, de data aceasta, din domeniul profesional, Guillaume de Fonclare fiind multă vreme directorul Memorialului de la Peronne, în regiunea franceză La Somme. Dedicat Primului Război Mondial, loc de memorie al unora dintre cele mai cumplite bătălii din acest conflict care a făcut zeci de mii de morţi. Aceştia sînt, ca să simplificăm, cei doi „stîlpi“ ai construcţiei narative a cărţii, precizînd, de la început, că autorul nu-şi propune nicidecum un fel de „sumă“ sau o „paralelă“ a două suferinţe, una proprie, cealaltă evocată de victimele închise în perimetrul memorialului peste care veghează. Dimpotrivă, împletindu-se pe căi predestinate, parcă, ale unei istorii trăite la o distanţă de aproape un secol, ele se sprijină r