Pablo Picasso făcea la un moment dat o declaraţie care, prin tonul său, părea hazlie, dar ea reproducea în fapt starea de spirit (citeşte de criză), unde se construieşte arta modernă: „Până la 16 ani am învăţat să pictez ca Rafael, iar de atunci fac eforturi să pictez ca un copil".

Apariţia fotografiei a bulversat artele plastice, în special pictura, lăsând-o într-un fel descoperită, pentru că placa de zinc putea să aducă şi, cu atât mai mult, să multiplice orice fel de imagine picturală şi nu numai. E un traseu lung şi demitizant cu care artistul plastic începe să se confrunte în arta modernă, iar Gheorghe Dican nu scapă nici el de acest parcurs. Şi Picasso nu greşea foarte mult atunci când făcea enunţul de mai sus, pentru că o anume spontaneitate şi prospeţime a privirii pot fi resurse ale investigaţiilor plastice, dar în nici un caz suficiente, am nota noi. Înainte de toate putem să spunem că arta lui Gheorghe Dican poate fi interpretată, la prima vedere, ca un joc inspirat al culorilor, perfect sensibil la semnalele de prospeţime de care vorbeam, venite din amintirea inocentă a copilăriei. Gesturile sale plastice acoperă, însă, un travaliu mai subtil.

Artistul despre care scriem aici şi-a lansat, în cadrul unei expoziţii personale de la Râmnicu Vâlcea, de săptămâna trecută, un album de artă, excepţional am consemna noi, poate primul de acest gen din arta plastică vâlceană, o integrală Gheorghe Dican a lucrărilor de maturitate. O călătorie la pas prin albumul său ţi-ar lăsa impresia că artistul se joacă - şi chiar o face, uneori excepţional - acoperind suprafeţele cu tonuri deseori aproape agresive, dar care, culmea, nu intră niciodată în contradicţie, ci construiesc pur şi simplu o tensiune plastică. Am citit toate referinţele din album, semnate de nume notorii, la adresa artei sale. Toate aprecierile rămân valabile, sunt adevăra