Dintre cele mai promiţătoare debuturi în critică din ultimii ani merită reţinut volumul lui Dragoş Varga-Santai ("Radu Stanca. Sentimentul estetic al fiinţei", Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2005), universitar sibian, remarcat şi prin activitatea de publicist şi redactor al revistei "Transilvania" (prestigiul academic al publicaţiei i se datorează în mare măsură).

Trăitor el însuşi în minunatul burg, "cetate a umbrelor", Hermannstadt, autorul lucrării nu dispreţuieşte deloc servituţile şi rigoarea cercetării minuţioase şi optează pentru "descrierea fenomenologică", în vederea surprinderii elementelor cu adevărat semnificative ale personalităţii celui care a fost liderul Cercului Literar de la Sibiu şi a delimitării unei structuri de existenţă sui generis. Metoda nu e, aşadar, cea a aglutinării conştiincioase de documente.

Exegetul refuză robia biografismului steril şi, punând faţă în faţă viaţa şi opera lui Radu Stanca, nu reţine decât momentele şi detaliile capabile să configureze un aşa-numit "sentiment estetic al fiinţei", în fond utopia ce va fi aprins mereu imaginaţia artiştilor şi ale cărei coordonate le schiţează foarte subtil şi convingător Radu Vancu, prefaţatorul volumului.

Privită astfel, din orizontul modelator al ideilor, biografia scriitorului dobândeşte coerenţa austeră a mitului, criticul fiind atent nu atât la conţinut, la factologie, cât mai cu seamă la procesul transfigurării simbolic-estetizante. Neignorând sugestiile psihocriticii, ale tematismului sau criticii genetice, Varga-Santai scotoceşte în viaţa şi în laboratorul scriitorului, însă numai atât cât e necesar pentru a dovedi importanţa proiectului în raport cu opera propriu-zisă, judecată şi evaluată dintr-un unghi larg axiologic. Trăită sub semnul iminenţei sfârşitului, existenţa individuală se împlineşte sub pecetea artei, între viaţă şi moarte, pe câteva