Toate îngrijorările actuale despre abandonarea sau sărăcirea lecturii din cauza internetului pălesc, mi se pare, în faţa avantajului extraordinar de a avea la dispoziţie cărţi şi reviste vechi, din colecţii ale unor biblioteci în care în mod obişnuit cercetătorul ar fi ajuns cu oarecare greutate.

Punerea în circulaţia largă a unor manuscrise şi ediţii vechi, care pot fi acum consultate şi copiate de mii de oameni fără a li se degrada suportul tradiţional de hârtie, reprezintă o binefacere incontestabilă a erei digitale. Nu e totul perfect, desigur: mulţimea datelor accentuează, în primul rând, sentimentul de criză a timpului. Când ai la dispoziţie cantităţi enorme de date, realizezi mai clar limitele umane ale timpului de lectură şi nevoia de ierarhizare şi de triere. Ies la iveală, cu aceeaşi ocazie, şi limitele pregătirii noastre filologice. Imaginile scanate ne oferă texte cu caractere chirilice, manuscrise cu grafii adesea neciteţe, pe care cititorul le poate folosi doar devenind ad-hoc editor, capabil să le descifreze, să le plaseze în contextul lor istoric şi să le interpreteze; lucrul nu e deloc uşor. Nu în ultimul rând, colecţiile sunt deocamdată incomplete: fascinante atunci când le explorezi fără un interes precis, dar dezamăgitoare atunci când cauţi ceva anume.

Am mai vorbit în această rubrică, acum câţiva ani, de sursele electronice utile pentru limba şi literatura română; un bilanţ provizoriu şi foarte parţial cuprinde în continuare Google Books - din care se pot descărca, de exemplu, Lexiconul de la Buda, din 1825, sau Iordache Golescu, Băgări de seamă asupra canoanelor grămăticeşti, din 1840 -, ca şi bogata colecţie Gallica, a Bibliotecii Naţionale a Franţei (în care putem găsi colecţia integrală între anii 1877 şi 1939 din Zeitschrift fur romanische Philologie, sau Lazăr Şăineanu, Les sources de l'argot ancien, 1912).