În perioada imediat postrevoluţionară, dar o vreme destul de lungă!, genul meu preferat era pamfletul. Citeam şi scriam pamflete într-o veselie. Dar asta nu venea neapărat dintr-un uriaş talent în domeniu, cît din incapacitatea de a dialoga, din imposibilitatea de a crede că pot avea şi ceilalţi dreptate. A trebuit să am parte de prima mea ieşire în străinătate, participînd la începutul verii anului 1990 la Conferinţa Post-Helsinki de la Copenhaga, secţiunea neoficială, a „societăţii civile“, ca să văd cu ochii mei că oamenii pot sta de vorbă, civilizat, fără insulte ori gesturi contondente, chiar dacă au păreri diferite, chiar diametral opuse. Pe vremea aceea, fumatul nu era interzis, dar pe unii îi deranja fumul. S-a votat şi noi, fumătorii, ne-am mutat, în pauze, în nişte locuri speciale. Fără supărare. Sigur că acea primă ieşire din peşteră nu m-a vindecat de tot – am continuat să citesc şi să scriu pamflete, dar poate am fost mai atent la formule şi am mai reţinut cîte-o sudalmă sau un calificativ. În timp, m-am mai autoeducat, am început să prefer articolul de analiză pamfletului ori să-l substitui cu polemica, care e, totuşi, altceva. Sigur că am publicat aici, nu de mult, un pamflet, dar a fost ceva premeditat, un exerciţiu de stil, nu visceral şi, de altfel, nu am de gînd să recidivez.
Mi-am amintit aceste lucruri din pricina aglomeraţiei de tensiune din viaţa publică a ultimei perioade. Oricît ar fi de neplăcut să recunosc asta, adevărul este că amintita viaţă publică a început să semene, ca două picături de apă, cu cea din prima perioadă postrevoluţionară. Nu că, între timp, am fi avut parte de pace şi linişte – nici nu cred că acestea pot fi absolute, decît în societăţile nelibere –, dar parcă au mai funcţionat nişte bemoli, s-au mai manifestat măcar forme elementare de civilizaţie. Atunci, pe fondul „furtului revoluţiei“ şi al mineriade