Dincolo de mitul „turnului de fildeş", adică al condiţiei de creator solitar, izolat de lume, scriitorul este prin excelenţă o fiinţă socială. În timpurile moderne, una dintre principalele sale aspiraţii o constituie recunoaşterea profesiunii printre meseriile utile şi validarea ei în codul muncii.

în această logică, produsul activităţii sale, cartea adică, devine un obiect destinat pieţei libere. Este o marfă cu o valoare de întrebuinţare şi se valorifică doar prin mecanismele capricioase ale comerţului. Dar cartea, ca produs al spiritului, este şi un bun cultural simbolic. Ea are şi o valoare recunoscută după nişte criterii proprii doar câmpului său de emergenţă. Obiect de consum şi obiect simbolic totodată, produsul scriitorului trebuie să satisfacă, pe de o parte, exigenţele pieţei, respectiv ale cititorului, iar pe de alta, pe cele ale câmpului literar, care pot fi complet diferite şi disjuncte faţă de primele. Succesul de public nu presupune neapărat recunoaşterea şi afirmarea în interiorul câmpului şi tocmai de aceea scriitorii caută să armonizeze cât de cât cele două tipuri de exigenţe, şi asta reprezentându-se ei înşişi drept un grup exponenţial al societăţii (naţiunii) în a cărei limbă scriu şi al cărei mod de existenţă îl exprimă. în timp, ei au devenit astfel o comunitate, care, însă, nu se identifică întrutotul cu organizaţia juridic-administrativă numită la noi Uniunea Scriitorilor din România. Comunitatea se legitimează în primul rând prin sentimentul apartenenţei la un destin excepţional. Realitate şi iluzie totodată, ea s-a format pe un principiu elitist conform căruia valorile individuale şi prestigiul sunt conferite exclusiv în mediul ei de existenţă. Avem de-a face, aşadar, mai degrabă cu un prestigiu ontologic, respectiv de apartenenţă, care, nerecunoscut ca atare de către marea comunitate, poate genera unul dintre complexele sa