Am citit zilele trecute romanul postum al lui Mihail Crama, Călător spre porţile asfinţitului, publicat în 2006 de editura „Cartea Românească"
Nu s-a bucurat de ecouri, ceea ce era de prevăzut. În viaţă fiind, discreţia l-a însoţit în toate pe Mihail Crama şi cu atât mai mult după dispariţia lui fizică, întâmplată în 1994. Noile istorii ale literaturii române
- a lui Dumitru Micu, a lui Alex Ştefănescu
- abia dacă îi pomenesc numele. Istoria lui Nicolae Manolescu nici ea nu-l reţine, pasându-l dicţionarului. Dar şi dicţionarele sunt reticente, ca să nu spun mai rău, cu Mihail Crama. Dicţionarul general al literaturii
române, girat de Academie, abia dacă îi face
loc. De un succint articol beneficiază Crama în Dicţionarul scriitorilor români al lui Zaciu, Papahagi, Sasu. Aceiaşi autori, când au redactat Dicţionarul esenţial, l-au uitat pe Crama.
Ignorarea scriitorilor de factura lui Mihail Crama e totuşi un fapt care nu le aduce numai lor prejudicii. Toată literatura e prejudiciată, diminuată în imagine.Am spus şi altă dată: risipim cu prea mare uşurinţă, ne dispensăm de valori reale ca şi cum am avea prea multe. Nu avem.
Sigur, cine priveşte „din avion" desfăşurările literare, cum fusese nevoit să o facă, în Compendiu, G. Călinescu, poate să nu-l observe pe Mihail Crama şi nici pe alţii. Dar nu şi cine priveşte de la nivelul solului aceste desfăşurări. Cine examinează de aproape momentul imediat postbelic (1945-1948) nu se poate să nu-l vadă pe Mihail Crama, autorul Decorului penitent, cartea premiată de Fundaţiile Regale în 1946. A fost unul dintre protagoniştii acelui final de epocă literară (şi nu numai de epocă literară, desigur), convulsionat şi dramatic, alături de Constant Tonegaru, Geo Dumitrescu, D. Stelaru, Mircea Popovici, Alexandru Lungu, Ion Caraion, Ştefan Aug
