În „Prologul" la Adevărul minciunilor, Mario Vargas Llosa aminteşte de interzicerea de către Sfântul Oficiu în coloniile hispano-americane a circulaţiei romanelor pe motivul că sunt vătămătoare pentru spiritul indienilor.
„într-adevăr, scrie Llosa, romanele mint, nici nu pot face altceva, dar acesta nu este decât un aspect al problemei. Celălalt este că, minţind, ele transpun un adevăr ciudat care poate fi exprimat doar disimulat, deghizat în ceva ce nu există de fapt". Şi încă: „Oamenii nu sunt mulţumiţi cu soarta lor şi aproape toţi, bogaţi sau săraci, geniali sau mediocri, celebri sau anonimi, şi-ar dori o viaţă diferită de aceea pe care o trăiesc. Tocmai pentru a potoli, în mod fraudulos, această dorinţă, s-au născut ficţiunile".
Mă intrigă, în concluzia pe care Llosa o trage dintr-o premisă, în linii mari, corectă, şi anume „modul fraudulos" în care şi-ar satisface cititorul de romane dorinţa de a-şi oferi o viaţă diferită. Dorinţa însăşi mi se pare a avea o altă natură decât aceea presupusă de Llosa.
Cu literatura, lucrurile ar sta, precizează el, invers decât în concepţia inchizitorilor spanioli din secolul al XVI-lea şi, de ce nu, aş adăuga, a fundamentaliştilor comunişti de ieri ori a acelora islamici de azi: romanul nu este teritoriul unor adevăruri mincinoase, ci unul al unor minciuni adevărate; societăţile deschise cultivă aceste adevăruri mincinoase în paralel cu adevărurile istorice şi fără să le amestece, în vreme ce inchizitorii de toate speţele se tem de ele, fiindcă nu sunt în stare să le distingă; le interzic, fiindcă nu înţeleg esenţa ficţiunii romaneşti.
Observaţiile sunt, neîndoielnic, valabile. Problema mea e alta şi anume dacă nu cumva felul în care înţelege literatura cititorul obişnuit nu este acela al inchizitorului, fiindcă, dacă e aşa, atunci acesta din urmă are toate motivele
