Se făcea că treceam printre şirurile unor coloane, înalte, rotunde şi netede

aşa precum cele ale templelor din străvechiul Egipt,

iar spaţiul de jur-împrejur şi deasupra

nu se putea desluşi,

căci lumina iriza uşor stinsă,

şi cerul întreg părea umbrit uniform,

ca sub un clopot străveziu, în crepuscul...

Nici cald şi nici frig nu era...

Iar printre-acele înşirate coloane cu geometrii atât de ciudate şi scăpări arămii,

eu nu eram singurul suflet drumărind pe-acolo, căci, rar - dar continuu,

mulţimi de umbre eterice, fără de nume şi chip,

în tăcere deplină, ca-n transă,

treceau - tot treceau, atrase parcă

de-o invizibilă forţă

către un punct anume din spaţiu.

.Pornit pe urmele lor,

am ajuns într-un loc cu o dulce lumină,

în care timpul lipsit de noimă părea,

şi doar trierea aceea tăcută a sufletelor,

în care eu - spectatorul intrus de pe margine -

nici vorbe şi nici semne nu sesizam,

numai plutirea aceea ciudată

a siluetelor fără de chip,

printre-acele entităţi cu feţe angelice, blânde,

învăluite în alb şi în negru,

pe dinaintea cărora toate se perindau

şi-n aceeaşi cernită tăcere

treceau mai departe - dar nu în aceleaşi direcţii,

ci hotărâte, se pare, deja, dinainte,

pentru fiecare suflet în parte,

(fără ca acest lucru să le fie comunicat prin cuvinte

sau măcar prin vreun gest uman cunoscut,

căci toate mesajele păreau a fi

telepatic transmise sau, oricum, printr-un mod

aflat dincolo de puterea mea