De două zile în Iaşi, la festivalul de film. Oraşul e în sărbători complete, o stradă închisă pentru petreceri cu mici şi bere, corturi, pregătiri pentru pelerinajul de săptămîna viitoare. Iar la filmele din festival (cinema Victoria şi Moldova Mall) poţi intra cu 5 lei dacă nu eşti student (3 lei cu reducere).
Nu vă plictisesc cu iubirea mea pentru oraşul ăsta. Nici cu petrecerea perfectă de miercuri seara, trupă de coveruri, ceva vodcă, dans. Nici măcar nu vă plictisesc cu anunţurile citite de un prieten din ziarele locale în care un băiat anunţă că vrea o fată cu care “să ne complacem reciproc” – cel mai bun text erotico-pervers-matrimonial ever. Vă spun doar cîte ceva despre filmele văzute ieri.
Toate trei, din cele mai diferite genuri, s-au potrivit mănuşă sub sloganul “lucruri simple spuse cît mai direct, fără zorzoane”. Criminalii de război sînt oameni. Starurile rock sînt şi ele tot un fel de oameni. Şi pînă şi americanii sînt (doar) oameni.
Standing army, documentar. Despre bazele armatei americane şi despre politica armelor SUA. Lucruri de bun simţ emise de controversaţi de diverse naturi şi calibre, de la Chomsky, la Vidal. Locuri comune, adevăruri banale, comentarii nedrept de simpliste uneori. Tot tacîmul pentru ca un documentar activist sa iasa bine si sa-ti imprime natural doua trei intrebari pe cortex. Şi apoi nu poţi să nu te întrebi cum de-am putut să fim atît de umili-naivi încît să implorăm prezenţă armată americană aici. Cum de-am putut să ne băgăm în Irak, Afganistan, fără ca, de fapt, să nu ne ceară nimeni părerea, măcar aşa, formal. Întrebări vitale din topor pentru popor.
The Blacks. Soldaţi croaţi, Crnci (Negrii), rămaşi în offside după ce se hotărăşte deja încheierea focului între sîrbi şi croaţi. Filmul a tot început să-mi revină în cap şi să înceapă să-mi placă la ore bune după ce am ieşit din sală. Pentru
