Liber de constrângerile, de jargonul, de ticurile discursului academic, Greil Marcus navighează solar în zona interpretării avizate: perfect stăpân pe analiza de tip literar, el o aplică albumelor, cântecelor ori situaţiilor referitoare la creaţia lui Van Morrison.
Efectul de înălţime şi soliditate provine din această aparentă inadecvare: din menţinerea tonului aulic în descrierea unui produs al culturii populare. Greil Marcus ştie perfect despre ce vorbeşte, dar nu cedează nici un pas în această operaţie critică plasată la jumătatea drumului dintre analiză şi oficiere. Abolind ierarhii şi aplatizând prejudecăţi, Marcus clamează democraţia genurilor culturale. Coborâte din etajerele unde se găseau în funcţie de valoarea lor simbolică, au fost aşezate în acelaşi plan, iar autorul, asemeni unui Gulliver în Ţara Piticilor, trece maiestuos printre ele, studiindu-le şi comparându-le.
Fireşte că marea majoritate a comparaţiilor aparţin zonei muzicale din care-şi extrag originile compoziţiile lui Van Morrison. Dar procedeul cel mai frecvent este cel al circumstanţierii. Greil Marcus e un virtuoz al plasării în contexte, un maniac al detaliului relevant şi un maestru de ceremonii al aşezării cât mai convenabile pe lista evenimentelor memorabile. Cartea începe, de altfel, cu un fragment în care este şi nu este vorba despre Van Morrison. Textul se intitulează „Northern Muse. Greek Theatre. Berkley, 3 May 2009." Titlul explicativ şi data însoţitoare - un procedeu întrebuinţat şi în structurarea excepţionalei A NewLiteraryHistory of America - se revendică, desigur, teoriei lui Paul de Man privind „nodurile temporale". Greil Marcus nu vorbeşte nici despre ce s-a cântat, nici despre performanţa artistică a lui Van Morrison, ci despre felul în care, pe scena unde evoluează, s-au petrecut, de-a lungul timpului, evenimente memorabile: „Orchestra de pais