Decizia Curţii Constituţionale privind procedura la votul final al Camerei Deputaţilor din seara zilei de 15 septembrie 2010 la Legea pensiilor se înscrie, fără ca „judecătorii" să realizeze, într-o variantă a „certei universaliilor". În fond, care este criteriul ultim al adevărului? Au votat într-adevăr minimum 167 de deputaţi, adică majoritatea membrilor Camerei, prevăzută de articolul 76 din Constituţie? Ori, adevărul despre vot depinde de prevederile Regulamentului în privinţa contestării numărului de voturi? Altfel spus, poate fi considerat adevărat ceea ce s-a putut număra, fie şi cu ajutorul camerelor de luat vederi? Ori, pentru că simţurile ori poate cineva rău-intenţionat încearcă să înşele, adevărul constă în respectarea procedurilor? Şi astfel ajungem să constatăm că obligaţia numărării voturilor este dependentă de viziunea faţă de adevăr?
În filosofie, dilemele de mai sus iau forma controversatei relaţii dintre adevărul corespondenţă şi adevărul coerenţă, cărora le este uneori adăugat şi adevărul utilitate. Adevărul corespondenţă, definit încă de Aristotel, constată că un enunţ este adevărat dacă între ceea ce se spune şi ceea ce există în realitate se poate stabili o corespondenţă. În acest sens, numai cunoştinţele pot fi adevărate sau false, pe câtă vreme lucrurile există, nefiind nici adevărate, nici false. Vorbim de adevăr corespondenţă când propoziţiei „Apa la inundaţiile din Ungaria a fost roşie" îi corespunde o realitate ce poate fi verificată empiric. Iar în cazul votului de la Legea pensiilor - dacă între afirmaţia „Au votat «pentru» 167 de deputaţi" şi realitate există o corespondenţă. Cei care au considerat că votul la Legea pensiilor a fost fraudat au avut îndoieli că propoziţia de mai sus poate fi verificată empiric.
Pe de altă parte, în cazul adevărului coerenţă o propoziţie este adevărată dacă nu contrazice tot
