Ultimul peisaj cu adevarat medieval din Europa
Cand, la inceputul anului 1990, m-am dus prima data in Transilvania, lasand in urma luminile stralucitoare ale Europei occidentale si ajustandu-mi ochii la tonurile mai sobre ale Europei de Est, nu mi-a venit sa cred ca un asemenea loc mai poate exista cu adevarat. In miezul iernii, am traversat nordul muntilor Carpati si am coborat prin paduri pline de ceturi si drumuri acoperite de zapada, in Evul Mediu - sau ceva uluitor de asemanator. Drumurile erau pline de sanii trase de cai sau boi, iar vacile si gastele umblau pe unde voiau ele. Satenii purtau cojoace de miel si caciuli de blana pe cap si aveau opinci cu obiele - incaltaminte cu adevarat din alte epoci, asa cum purtau taranii infatisati in miniaturile manuscriselor medievale. Ma aflam la doar cateva ore de Viena, dar odata trecuta granita Romaniei, am calatorit in timp. M-am stabilit acolo si, vreme de zece ani, am avut norocul de a duce o existenta rurala, asa cum nu intalnisem decat in paginile romanelor lui Hardy sau Tolstoi.
Am fost uimit de puritatea vizuala a noului meu loc de viata. Era o tara inca virgina din punct de vedere comercial, nepangarita de spoielile stridente ale lumii capitaliste. Nu erau nici reclame, nici neoane, nici plastic, nici statii de benzina vulgare (doar cateva simple pompe), foarte putine masini - toate de aceeasi marca, care pufaiau si se hurducau pe drumuri desfundate, marcate de ocazionale indicatoare ruginite. Erau, in schimb, in proportie de 50 la 1 (prin comparatie cu masinile), carute trase de cai, cu manji tropaind alaturi. In sate, casele erau fie din lemn, cu cerdacuri sculptate si ornamentate, fie din caramida sau din piatra, varuite in albastru, verde sau ocru pal. Imprejur erau uriase paduri fosnind, pasuni atat de pline de flori, incat pareau sa faca parte din vreo gradina nesfarsita si, aproape nelip
