Vizita Hertei Muller la Bucuresti de saptamana trecuta a demonstrat prin participare si ecouri mediatice ca, oricat s-ar carti impotriva optiunilor Academiei Suedeze, prestigiul Premiului Nobel pentru literatura ramane urias.

Chiar si cei care nu se prea omoara cu cititul devin curiosi sa afle prin ce si daca si-a meritat scriitorul laurii planetari, dupa ce mass-media i-a popularizat insistent numele, biografia si chipul. De un an, mai toti romanii stiu cine e si cum arata Herta Muller, iar cartile ei, reeditate sau traduse pentru prima oara, se vand in tiraje neobisnuite pentru aceste vremuri. Si nu doar banderola rosie a Premiului le vinde, ci faptul ca subiectele lor au legatura cu tara natala a scriitoarei germane si cu dictatura comunista, ca in ele e fictionalizata o lume care a fost si a noastra sau a parintilor nostri. Cu toate barfele si ricanarile celor deranjati de declaratiile ei transante (dar care lasa loc de salutare discutii), Herta Muller a cucerit publicul venit la Ateneu sa o asculte, prin naturaletea, franchetea cu care spunea doar ceea ce crede, fara complezente. Impresia pe care a lasat-o a fost ca nobelizarea nu i s-a suit la cap, nu i-a alterat autenticitatea: femeia maruntica si slaba vibreaza si azi ca o lama de otel, la tot ce inseamna umilire a fiintei omenesti, teroare, nedreptate. In acest sens, subiectele cartilor ei sunt - ca la toti marii scriitori - universal valabile, iar arta literara - pe cat de originala, pe atat de eficienta in a-l face pe cititor sa intre in pielea personajelor, sa impartaseasca trairile lor. Iata motive suficiente pentru care si-a binemeritat premiul si atentia lumii adusa de el. Oricum, cu sau fara reflectoarele faimei, care mai curand par sa o stanjeneasca, Herta Muller si-ar fi urmat din imperative launtrice vocatia. "Eu nu pricep lumea si de aia scriu" - a afirmat la Ateneu, adaugand ca scrisu