Nimic nu-i uneşte mai tare, nu-i face mai solidari pe oameni decât păcatul comis împreună. Scriu asta, parafrazându-l pe Dostoievski, după ce am citit comentariile domnilor Nicolae Manolescu şi Mircea Cărtărescu, despre Herta Müller – ambele, răspunsuri la remarcele scriitoarei în discuţia purtată cu Gabriel Liiceanu, la Ateneul Român. Dostoievski vorbea de păcatul suprem, adică de criminali. Nu despre asta e vorba aici. Dar, să fim înţeleşi, nici despre îngeri nu e vorba.
Cred că ne aflăm la apusul unei epoci. Ajunşi în plasa preşedintelui, domnii Manolescu, Liiceanu&comp. lasă impresia că şi-au atins nivelul maxim de incompetenţă şi că ar cam fi nevoie de ceva sânge proaspăt la nivel de elite premium. Nu îmi fac iluzii: nu vor permite această transformare altfel decât după chipul şi asemănarea lor, adică încercând să se reproducă cultural. Avem deja pilde de ucenici. Prestanţa şi lamentaţiile domniilor lor din ultima vreme, îmi creionează un sfârşit.
Între noi fie vorba, pledoariile aborigene despre „rezistenţa prin cultură“ provoacă zâmbete în orice capitală occidentală. E bine să ştim despre ce mize vorbim. Perseverenţa îşi are propriile capcane: a te crampona la nesfârşit de acest „a fost sau n-a fost“ al disidenţei româneşti – când e evident, pentru orice om care cunoaşte puţin istoria recentă, că nici nu a fost vorba de aşa ceva în spaţiul mioritic – e un gest care te aruncă cel puţin în sfera ridicolului. Actorii poveştii pozează inocent, ca într-un monolog bovaric: „Oglindă, oglinjoară, cine a fost cel mai disident din parcare?“
Reacţiile concertate de după vizita Hertei Müller la Bucureşti, cu un uşor gust de înfierare şi parfum de cartel, deconstrucţia palidă venită din partea unor nume consacrate ale intelectualităţii româneşti de azi, au menirea de a clarifica, dar n-o fac. Cine se scuză, se acuză.
N-am să disec cele două t
