Am citit luările de poziție pe care dna Viorica Oancea, sora regretatului meu prieten Mihai Botez, le-a publicat înainte şi după apariţia volumui Eu, fiul lor. Îi înţeleg mâhnirea şi admir abnegaţia pe care o dovedeşte în cultivarea memoriei ilustrului său frate. În afara unui scurt mesaj, postat la 10 septembrie a.c., în secția de comentarii de sub textul dnei Oancea din Observator cultural, nr.541, nu am răspuns niciodată afirmaţiilor Domniei sale.
Iată acel comentariu:
“Dragă Viorica (Oancea),
Nici in “Ghid pentru cititorul de cursă lungă”, nici în alt text semnat vreodată de mine nu contest statutul de disident al lui Mihai. Dragostea şi recunoștința pe care i le-am purtat-o lui Mihai rămân inalterabile.
Pe de altă parte, nu pot împiedica pe nimeni ca, având nişte documente în faţă, să le judece aşa cum crede de cuviinţă.
Nici tu nu ma poti împiedica să nutresc îngrijorari, atunci când sunt confruntat cu nişte documente. În textul meu (“Ghidul…”) chiar spun că nu ştiu dacă pot da crezare unor documente, chiar dacă se indică “discuţia a fost înregistrată”…
Că până acum nu a apărut dosarul lui Mihai (cum mentionezi in revista “22”) nu este vina mea. Nici dosarul meu nu a apărut până acum doi ani — mi se spunea că nu am un asemenea dosar.
Nu trăiesc în negre suspiciuni, nu sunt angajat în contestarea vreunui merit al lui Mihai, am însă dreptul neinvidiabil sa fiu îngrijorat.
Ar trebui sa fii convinsă că m-aş bucura enorm ca, odată ieşite la iveală toate documentele referitoare la Mihai, numele lui să nu mai fie subiectul niciunei controverse de acest fel. Deşi nu-mi place să vorbesc în numele altora, nu cred că dl Radu Ioanid s-ar întrista dacă, într-o bună zi, s-ar dovedi că documentele pe care le-a avut acum sub ochi erau o “făcătură”. Deocamdată, însă, aşa cum spuneam, fiecare este liber să analizeze un document c
