Marile iubiri nu mor niciodata

Exista un loc in Bucuresti in care totul pare ca a incremenit, ca si cum timpul ar fi inghetat. Anotimpurile se succed impasibil, anii trec imperceptibil, insa aici exista lucruri ce nu par sa se schimbe. Pe "ulita" Serban Voda a urbei dambovitene se gaseste o gradina frumoasa, cu monumente si alei din vremuri apuse, o "gradina a sufletelor": cimitirul Bellu.

Imprejurimile ne amintesc in ce secol ne aflam: un mall si un bulevard imbacsit, pe care circula masini, cu viteza secolului XXI. Dincolo de portile care se impun prin solemnitate, istoria Bucurestiului se odihneste insa in tacere.

Pasesti pe aleile umbroase ale cimitirului, cu un sentiment de respect si teama, ca nu cumva sa perturbi linistea si armonia mormintelor asezate umar la umar. De-o parte si de alta, monumente, cavouri, statui si busturi isi deapana fiecare, in taina, povestea sa. Aici gasim o adevarata colectie de arta a marilor sculptori ai secolului XIX: Karl Storck, Ion Mincu, Cornel Medrea, Raffaelo Romanelli, Dumitru Paciurea.

Gradina de portocali

Cu mai bine de doua secole in urma, pe locul unde astazi se afla cimitirul, familia de origine aromana Bellu avea, se spune, o livada de portocali. In Bucuresti, celebra familie detinea terenuri si proprietati intinse care, in mare parte, au fost donate statului roman. Printre ele, si gradina de pe "ulita" Serban Voda, pe care Barbu Bellu, ministrul Cultelor si Justitiei, o doneaza in 1853 Sfatului Orasenesc, adica Administratiei Publice Locale. Pana in 1850, locuitorii Bucurestiului isi inmormantau decedatii in cimitirele parohiale, de pe langa bisericile de care apartineau. In afara Bucurestiului nu se gaseau decat cateva cimitire, mai mult ale saracilor. Si astfel edilii, pentru a fi in pas cu marile capitale europene, hotarasc destinatia terenului: un cimitir mare, demn de un oras