Tot mai multi romani au curaj sa spuna la revedere orasului si sa se mute la tara, manati de dorinta de a trai in natura, liberi si fericiti. Chiar daca uneori realitatea e mai prejos decat visul, ei nu regreta pasul facut
Peste comuna bihoreana Rosia s-a asezat, din nou, aceeasi toamna milenara, verde-ruginie. Pesterile din catunul Runcu adapostesc in adancul lor urme de pas de om vechi de 40.000 de ani, bijuterii din aur si bronz ale unor conducatori de acum 5-6.000 de ani si cele mai frumoase cristale transparente de calcit. La suprafata, insa, cea mai cautata bratara de aur e munca, pe care oamenii o platesc cu sudoarea lor.
In zori de zi, cand ultimele umbre ale noptii se topeau pe spinarea dealurilor arcuite ca niste valuri, un car tras de boi urca agale pe drumul de piatra ce leaga cele douasprezece gospodarii rasfirate ici-colo pe dealul Runcu. O coasa musca, fara intreruperi, din iarba inalta de vreo doua palme.
"'Mneata buna, baciu Patru! Doamne ajuta!", zise omul din caruta cosasului.
"Buna sa-ti fie inima si Doamne ajuta!", raspunse batranul, intrerupand o clipa cantecul cutii pe taisul coasei.
"Da' tare devreme te-ai mai trezit".
"Pai da, ca amu se taie iarba mai bine, cat tine roua zorilor", spuse Petru. Apoi infipse iarasi taisul coasei in covorul inflorat. Fras... fras... fras... In urma batranului Petru, otava se asternea in brazde.
Liberi si fericiti
Pe terasa unei case din lemn, pictorita Angela Szabo asteapta rasaritul soarelui in fata unui ibric de cafea aburind. Vorbeste cu ochii pierduti pe pajistile umezite de roua.
"Aici, oamenii au o randuiala a lor, la fel ca si natura. Asa cum stiu ca vine noaptea dupa zi sau iese soarele dupa ploaie, tot asa stiu sa-si randuiasca munca, traiul si intreaga viata.
E drept ca unii inca mai ara pamantul cu plugul din lemn, secera graul t
