Despre poemele lui Dinu Olăraşu - mai ales despre cele din ultimul volum, „Vamă" (Editura Eikon, 2010) - s-a vorbit adeseori ca despre nişte „aproape haiku-uri", probabil referirea fiind strict la lungimea (ori mai bine zis: scurtimea) grupului de versuri ce le compun. Cred însă că este un clişeu superficial, care nu i se potriveşte şi asta nu doar pentru că micro-poemele lui au îndeobşte mai mult de 17 silabe. Pentru a compune haiku-uri (fie ele şi măcar „aproape") e nevoie de un îndelung exerciţiu al concentrării imaginilor poetice, de o asumare a unui şir întreg de reguli ale poemului cu formă fixă, de o plonjare într-un univers care nouă, europenilor, nu ne e prea des accesibil (dar pe care ne străduim să îl recompunem uneori mimetic, doar pentru a cuceri şi acest „câmp de luptă al poeziei"). Poetul însuşi e conştient de această, să-i spunem, confuzie acceptată şi se dojeneşte într-un poem: „nu mai mima/ fii tu/ şi punctul să zboare/ unde vrea" („nu mai mima").
Aş situa mai degrabă poezia lui Dinu Olăraşu pe un traiect european, mult mai accesibil, undeva între ermetismul meditativ al lui Eugenio Montale şi poemele într-un vers ale lui Ion Pillat, acceptând că, uneori, deasupra poeziei fâlfâie un cocor desprins dintr-un vers de tanka. Elementele fenomenalităţii naturii ori ale arcului de timp se întrepătrund cu elementele firescului, ale omenescului. Aici se opreşte însă „apropierea" cu universul poetic extrem oriental. Natura este, în poezia lui, simplu suport al sentimentului şi, uneori, semn criptic al trecerii, al „vămii", ca în „oase de cer": „umblu pe nămeţi ca o pasăre/ cu oasele pline de cer/ iar înaintea mea e-un cântec/ umblu sau trec".
În ciuda tonului elegiac al unor poeme - „când trece moartea/ te-opreşti şi de la poezii/ şi de la bărbierit/ şi din fumat// întinzi doar mâna/ şi te trezeşti/ cu-adevărat" („ce să mai spui")
