De la FMI a venit, la sfârşitul lui septembrie, cea de-a şasea transă a împrumutului din actualul acord. Banca Naţională a contabilizat deja, în rezerva valutară, suma de 884 de milioane de euro. Alte două tranşe - şi ultimele - sunt aşteptate în decembrie anul acesta şi în martie anul viitor. După care vom pune punct. Un nou acord, dacă se va încheia, probabil nu va mai fi legat de bani. Sau, dacă totuşi va fi legat de bani, ar putea fi condiţionat de o sumă care să fie trasă doar în caz de urgenţă.
Ce vrea partea română, dincolo de obţinerea a încă două tranşe de bani? Să încheie cu bine actualul acord, care să-i deschidă drumul către unul nou. Şi să obţină, astfel, indispensabila undă verde pe pieţele financiare internaţionale. În plus, mai mulţi bani aduşi aici de investitorii străini.
Ce vrea, în schimb, FMI de la noi? Răspunsurile la această întrebare sunt contaminate, deseori, de prejudecăţi, de temeri, de emoţii. Nu sunt puţine cercurile politice sau economice în care autorităţile statului sunt acuzate că se lasă copleşite de pretenţiile Fondului Monetar Internaţional. Persistă credinţa că FMI vrea să îngenuncheze România... ca s-o facă dependentă de împrumuturi externe. Sigur că nu binele României tulbură somnul Fondului Monetar Internaţional. Dar cu certitudine, binele făcut economiei româneşti cu banii lor duce spre ieşirea noastră la liman: scăparea din recesiune şi mai buna integrare în economia globală. De aceea, FMI ţine morţiş la lista cu criterii de performanţă.
În primul rând, FMI ţine să ne bage în cap că politicile monetară, fiscală, salarială şi de restructurare sunt complementare; şi că ele se potenţează reciproc. Combinarea optimă a acestor politici fiind obligatorie pentru asigurarea condiţiilor unei creşteri neinflaţioniste, nu înainte de scăderea deficitului bugetar şi a datoriei publice, dublate de o ofer
