GENERAŢIA ’92-’93. Poţi să-i numeri pe degete pe cei care au mai rămas din prima echipă a "Bulinei roşii", din anii ’92-’93, care se regăsesc în actuala formulă a EVZ.
"Sensei" Laurenţiu Ciornei monitoriza ştirile de la radio. "Peter" Şerban Stoica era externist şi pe atunci încă mai scria. Ambii sunt acum "şefi". SGR-ul Cristi Popa era tehnoredactor, la fel ca Horia Ghibuţiu, care până să debuteze ca redactor avea ca obiecte ale muncii rigla, guma şi creionul. Eu am rămas singurul reporter de teren din timpul când găina năştea pui vii. Mai tinerii mei colegi zic că sunt "Paşoptist".
Nu aveam celulare şi internet, iar fax-ul era ultimul răcnet al tehnologiei. La două luni trebuia să-ţi cumperi pantofi la cât alergai pe teren. Nu ca astăzi când mouse-ul a devenit o componentă anatomică a reporterului care, dacă i-ai banat "Gugălul", intră în panică.
Textele se dactilografiau la maşina de scris. Nu de puţine ori se predau manuscrise. Am trimis o ştire, la patru dimineaţa, printr-un taximetrist. Eram în cârciuma "Şarpele roşu", unde se îmbăta crema boemei bucureştene. Am scris-o pe o bucată de hârtie igienică. Am luat amendă, dar articolul a fost cap de ziar în ediţia de prânz, "Bulina albastră".
Se fuma mult şi se bea pe rupte. "Subredacţia" era la "Naşu’", bufetul non-stop unde adesea te prindea a doua zi de muncă. Pe "Jack", cum îi spuneam Dumnezeului nostru Ion Cristoiu, nu-l interesa decât produsul finit: ştirea. În patru ani, "Jack" m-a dat afară de patru ori şi m-a angajat de cinci. De fiecare dată a doua zi.
Sancţiunile erau la fel de multe ca primele. A fost o şcoală de presă fabuloasă, în acea perioadă romantică a jurnalismului. La o săptămână de la angajare mi-am dat seama că trebuie să uit ce învaţasem la facultatea de ziaristică. Ştirile de 18 rânduri, la "un rând jumate", cu supratitlu, titlu şi su
