GENERAŢIA ’98. Chiar şi atunci când îţi fac galerie 12 ani de presă, în jurnalismul sportiv este pe alocuri jenant să scrii la persoana întâi, mai ales dacă nu ai istoria unui corifeu de talia lui Ovidiu Ioaniţoaia sau talentul care-l individualizează pe Cătălin Tolontan. Aşa că, la apariţia numărului 6.000 al publicaţiei la care lucrez din 1998, prefer să spun lucruri generale, sper relevante, despre noi.
Noi, adică echipa de "sportivi" care există ori cele care s-au perindat de-a lungul timpului pe la "Evenimentul zilei". Mai exact, voi reaminti ce anume ne deosebeşte de alţii. În primul rând, şi cel mai important, poveştile EVZ au avut cap şi coadă. V-am oferit tot ceea ce ştiam cu conştiinţa şi cu convingerea că, atunci când am greşit, n-am făcut-o cu intenţie. Cum adică v-am spus povestea până la capăt, de parcă ceilalţi n-ar facea-o? Simplu. Interesele jurnalistice de moment n-au astupat niciodată adevărul.
Am evitat să scriem "de bine" despre indivizi care altfel sunt periaţi de unii în mod constant şi cointeresat, contra anumitor servicii, unele simple ştiri livrate în exclusivitate. Ne-am asigurat independenţa de a arăta adevărata faţă a "faunei" din Liga I, cu riscul de a fi jigniţi public.
EVZ a luat distanţă faţă de personaje de teapa singurului oficial din fotbal care a lovit cu pumnul un suporter. De ce am făcut-o? Fiindcă ştim ce hram poartă acesta: până nu de mult, n-avea altă menire decât să umple paharele ziariştilor la protocol şi făcea acvariu din portbagajul arbitrilor. Acum, respectivul dă lecţii de moralitate, scrie editoriale şi este considerat un guru al managerilor de fotbal români, nu înainte să-şi fi trecut în CV, cu obrăznicie, performanţe la atingerea cărora şi-au pus mintea la contribuţie antrenori şi au asudat jucători (apropo, la Unirea Urziceni, club rămas fără conducere şi fără bancă tehnică cu şta
