Am un prieten pilot de avion, pe curse civile. Şi chiar dacă îmi place să rîd de el în particular şi-i spun că e şoferul unui autobuz cu aripi, nu mi se pare deloc aşa. El şi confraţii lui fac o muncă specială, cu un stress pe care îl simt şi eu cînd merg cu avionul. La decolare, chiar şi în cele mai optimiste momente ale vieţii mele de pasager, nu mă pot împiedica să nu mă simt eliberat cînd avionul se ridică de la pămînt şi se înalţă spre cer.

In timpul călătoriei, dacă începe mijlocul de transport să cadă prin goluri de aer, nu mi se face rău de la lingurea, dar nici bine nu-mi e. O dată, cînd venise stewardesa cu mîncarea într-un asemenea moment, eram lîngă cineva, un domn grăsuţ, care i-a făcut semn femeii că nu vrea să mănînce. Şi-i spun, ca să-l încurajez: „Mănîncă, s-ar putea să fie ultima oară.” Domnul mi-a spus că preferă un pahar de vin. Apoi vine momentul aterizării, cînd, orice s-ar zice, pînă nu vezi că avionul îşi încetineşte viteza pe pistă şi o coteşte către terminal, te cam simţi la voia celui de sus şi pe mîna celui care ţine manşa.

Prin aceleaşi momente de stress trece şi pilotul la decolare, cînd avionul trece prin goluri de aer şi la aterizare. Oricîte ore de zbor ar avea şi oricît de bun ar fi avionul pe care îl conduce. Şi el simte acel dar dacă al ghinionului la care te gîndeşti şi tu, fără să îndrăzneşti să-ţi duci gîndul pînă la capăt. Aşa că, pentru siguranţa mea personală, nu vreau să zbor cu un pilot care se gîndeşte trist că i-a scăzut catastrofal pensia sau care îşi aduce aminte, iritat, la aterizare că pe pămînt îl aşteaptă o pensie de şofer cu pile.

Am un prieten pilot de avion, pe curse civile. Şi chiar dacă îmi place să rîd de el în particular şi-i spun că e şoferul unui autobuz cu aripi, nu mi se pare deloc aşa. El şi confraţii lui fac o muncă specială, cu un stress pe care îl simt şi eu cînd merg cu avionul. L