Un fraier dulce e un om care crede tot ce-i spune negustorul, când acesta îşi laudă marfa. Ascultă cu gura căscată, i se colorează obrajii de emoţie şi de entuziasm, dă din cap cu toată convingerea, iar când negustorul şi-a încheiat vorbăria, scoate banul şi plăteşte. Ce mai încolo, încoace, e dulce!
Şi mai dulce ca el ar fi fraierul definitiv, care nici nu mai vrea să vadă marfa. Se mulţumeşte cu ce i se zice la telefon şi achită cât i se cere. Dar e mai greu de găsit. Aşa că orice negustor, iar unul de antichităţi cu atât mai mult, are grijă de fraierul său dulce ca de o invenţie pe termen lung şi cu risc minim.
Se întâmplă însă ca fraierul, care cumpără în devălmăşie antichităţi, convins că şi-a umplut casa de tablouri originale, cu mobilă vieneză şi cu servicii de cafea, din care au băut Napoleon şi Iosefina, să facă şi o a doua pasiune: pentru negustor. Să-l invite duminica la masă, să-l trateze ca pe un membru de seamă al familiei şi, fiindcă există în toate un dus-întors, să-l colinde şi mai entuziasmat, mai roşu la faţă de fericire ca în ziua când le-a achiziţionat, pe dinaintea falsurilor şi a porcăriilor, pe care chiar escrocul i le-a vândut.
Nimic nu durează veşnic şi, oricât de creduli sunt unii vine o zi când şi fraierii descoperă că au fost fraieriţi. Când ziua aceasta nu mai vine iar fraierul e tot mai entuziasmat de contrafacerile şi serviciile de cafea, din care au băut madam Recamiere şi Ştefan cel Mare, neugstorul se panichează. E greu de crezut, dar şi negustorilor le e câteodată silă de cât au putut să mintă. Dă angoasa în dânşii, se duc pe furiş la biserică iar, când simt că nu mai pot şi nu mai pot, că trebuie să schimbe ceva în relaţia cu fraierul dulce, îşi calcă pe inimă şi încep să-i vândă acestuia lucruri de calitate la preţuri rezonabile.
Numai că fraierul dulce s-a învăţat cu chilipirurile, cu