Astăzi, întrebarea inevitabilă este dacă nu cumva am suferit o nouă înfrângere.

Cum spuneam într-un alt articol, România suferă de mai multe boli din care cea mai grea, acum, este că nu ştie încotro să-şi îndrepte paşii. Din păcate nu e ceva nou. Încotro se îndrepta România după marea reîntregire naţională din 1918? Sursa cea mai importantă de creştere economică a reprezentat-o sistemul preţurilor, taxelor şi impozitelor distribuite mai ales pe seama ţăranilor a căror putere de cumpărare a scăzut continuu, ajungând în 1938 la circa 60% faţă de 1929. Deşi exportul a crescut aproape exclusiv prin produse agricole şi petrol, această ofertă a fost net dezavantajoasă. În 1938, valoarea tonei de export era de peste 7 ori mai mică decât valoarea medie - 23 de mii de lei - a tonei de import. Iar mortalitatea infantilă era de 182,5 copii morţi sub vârsta de 1 an la 1.000 de naşteri vii. În Franţa, cifra mortalităţii era de 65,6. Comunismul, în ciuda eforturilor încordate de dezvoltare, ca efect al unor politici de investiţii anti-economice, nu realizează saltul anunţat. Deşi producţia industrială, după 45 de ani de socialism, sporeşte de 50 de ori faţă de 1938, decalajul faţă de Europa dezvoltată creşte dramatic. Spre exemplu, dacă raportul PIB-urilor pe locuitor în 1938 era de 1,00 la 3,76 faţă de Franţa, în 1989 el este de 1,00 la 9,15.

Judecata de valoare asupra mersului istoriei ne raportează obligatoriu şi la Revoluţia din decembrie 1989. Titlul acestui articol este cel al cărţii mele apărută în 1995. Citez: "Am gândit atunci şi cred şi acum că Revoluţia ne-a descătuşat spre a fi în măsură să ne asumăm destinul, spre a reuşi ceea ce istoria noastră nu a mai cunoscut: desprinderea de subdestin prin clădirea unei Românii moderne." Astăzi, întrebarea inevitabilă este dacă nu cumva am suferit o nouă înfrângere. Am realizat convergenţa instituţio