Această criză internaţională era evitabilă?
Ea îşi are originea şi într-o filosofie economică şi politici publice ce au ignorat riscuri sistemice şi au stimulat financializarea economiei. Renunţarea la legislaţia Glass-Steagall în SUA, în 1999, şi alte valuri de dereglementare au favorizat operaţiuni speculative. Fără pieţe libere, nu există libertate economică şi politică, însă piaţa nu este un factotum şi nonreglementarea nu înseamnă, automat, mai multă libertate. Să ne gândim, de pildă, la legislaţia antitrust, menită să prevină concentrarea şi abuzul de putere. Această criză a obligat guverne în Europa şi peste Ocean, indiferent de orientare politică, să naţionalizeze entităţi financiare, să tipărească bani, să folosească banul public pentru a evita prăbuşiri în lanţ, un colaps al economiilor. Sunt ţări (Irlanda, Islanda) care au fost puse pe butuci de supraexpansiunea necugetată a unor bănci. Noi am trăit o tranziţie postcomunistă complicată, după care au urmat ani de creştere economică ce au semănat speranţe mari; s-a şi migrat din România, oamenii fiind atraşi de salariile din ţările vestice. Şi a venit criza, care a izbit în mod năprasnic. Dar nu numai pe noi, într-o situaţie analoagă fiind ţări baltice, Bulgaria, Ungaria etc. Handicapul României faţă de noi state membre ale UE este legat de: venituri scăzute ale majorităţii oamenilor; puţinătatea resurselor publice (încasări bugetare de circa 3031% din PIB, caz unic în UE), discrepanţe majore între mediul urban şi rural, raportul numeric între populaţia activă şi cea de pensionari (starea deplorabilă a fondului de pensii), un stat ineficient. Criza internaţională a lovit o Românie cu mari vulnerabilităţi (deficite externe mari, investiţii lipsite de eficacitate, irosirea banului public etc.). Dar nu este mai puţin adevărat că un context european şi reguli ale jocului în UE (de exemplu, totala circ
