Scriitorul Ovidiu Nimigean a revenit în librării cu volumul „Rădăcina de bucsau". Cartea spune povestea unui bărbat care trebuie să facă faţă prăbuşirii mariajului, dar şi bolii mamei sale. Agravarea stării de sănătate a mamei, umilinţele şi chinurile îndurate în spital aduc aminte, într-o anumită măsură, şi de filmul „Moartea domnului Lăzărescu".
Cât este realitate şi cât este ficţiune în „Rădăcina de bucsau"?
Nu raportul dintre realitate şi ficţiune mi se pare important pentru o carte de literatură, ci mai degrabă cel dintre autenticitate si vorbărie, Eigentlichkeit / Gerede, în termenii consacraţi de filosoful german. Altfel, romanul a folosit din plin avantajele metalepsei, adică acelea de a trece dupa voie (voia pomenitei autenticităţi) de la realitate la ficţiune şi de la ficţiune la realitate.
După ce îmbătrânesc, devin părinţii copiii propriilor copii?
Sună frumos, dar nu cred. Cel puţin nu în cartea despre care vorbim.
Cum crezi că se vor simţi cititorii după ce vor termina de citit cartea ta?
Cum altfel decât eliberaţi prin catharsis?! Mai înţelegători, mai buni, mai umani.
De unde vine numele „Zelda", porecla unuia dintre personaje?
Presupun că protagonistul romanului se va fi gândit la soţia legendară a lui Scott Fitzgerald. Dar, ca sa fim cinstiţi, exagerează. Mie Zelda din roman mi se pare nu doar mult mai cuminte, ci o cu totul altă natură.
Ai spune că finalul este unul deschis? Sau că ai lăsat destul loc pentru interpretări, dar că de fapt lucrurile sunt foarte clare?
Niciodată lucrurile nu sunt foarte clare. Reţetele literare sunt foarte clare, dar m-am ferit pe cât am putut, chiar cu îndârjire, să le urmez. Ok, sunt conştient că am ratat o melodramă de potenţial succes, un bun subiect de telenovelă, dar asta e.
Din punctul tău de vedere, ce legături
