Mark Twain are dreptate: “Toate generalizările sunt false. Inclusiv aceasta.“ Sunt şi nedrepte. În plus, se pot întoarce împotriva noastră. În loc să ucidă în efigie, ne ucid în efigie. Cei mâhniţi sau chiar revoltaţi de o spusă ori alta a Hertei Müller i-au reproşat asemenea nedreptăţi.
Unul dintre palierele la care fractura nu vrea să dispară este majoritate vs. minoritate. Ea nu operează doar la nivel etnic, dar acolo este mai intensă. Afirmaţia Hertei Müller după care: “Majoritatea românilor au avut avantaje, s-au aranjat… Nu mă mir că aceşti oameni nu vor să spună că dictatura a fost o crimă, şi-ar pune în discuţiei propriul trecut.” constituie o generalizare. Şi este discutabilă. Dar nu cred că răspunsul dat de Gabriel Liiceanu, care îi spune Hertei Müller că şi el s-a simţit parte a unei minorităţi, a fost foarte inspirat, chiar dacă, evident, era un răspuns sincer.
Unei generalizări de felul celei făcute de Herta Müller nu-i răspunzi “metaforic”. Fiindcă trezeşti alte reacţii. Pentru titlul sincer şi inocent (Sebastian, mon frère) al unei conferinţe-eseu ţinute la sediul Comunitatii Evreiesti din Romania, la 13 aprilie 1997, Gabriel Liiceanu, editorul lui Mihail Sebastian, a fost ars – îndelung şi pe nedrept — la foc mărunt. Ştiu pe proprie piele cum este să fii acuzat de asemenea insensibiliate şi-mi zic că este bine să evităm tensiuni de felul acesta.
Nu cred nici că exemplul acceptării premiului UTC, adus în discuţie de Nicolae Manolescu, a fost cel mai potrivit răspuns la generalizarea discutabilă a Hertei Müller, mai ales că intenţia celor de la UTC a fost mai degrabă să umple cu numele Hertei Müller locul la categoria minorităţi, decât să-i se recunoască talentul.
În anul 1974, un juriu condus, parcă, de Şerban Cioculescu, a acordat premiul CC al UTC pentru poezie pe anul 1973 Ilenei Mălăncioiu şi mie. Cum eram luat în colimato
