Incitat să comentez ceea ce a scris în final, ca un apogeu, mă ciocnesc de obstacole. Faptul că port un dialog cu un ins care nu mai e în viaţă şi nu poate răspunde mă demobilizează în încercarea de a limpezi o dispută cu un sens mai larg. Întâlnesc apoi în volum referiri şi la mine, la o ocazie, o caracterizare pozitivă, altădată judecăţi de descalificare pe un ton brutal jignitor. Nu sunt însă singura victimă a alergiilor lui A. M. Poate fi asta o consolare? Ocolesc aici în discuţie presupunerile legate de colaborarea lui cu poliţia secretă, greu de dovedit, obiect al investigaţiilor anevoioase în presă.

Încerc să depăşesc reţinerile, fiindcă fondul ideilor emise are semnificaţii mai extinse. Precizez că unele premise păreau promiţătoare. A.M. a remarcat ager în starea culturii o inaderenţă la democraţie, a pledat pentru introducerea unui sistem de lucru în spiritul civilizaţiei occidentale, a respins tropismul spre extremism şi ploconirea în faţa inerţiei Răsăritului. A avut curajul de a contrazice tendinţe la modă şi a exprimat un dezacord radical cu mentalitatea societăţii. Totuşi, privite mai atent, ideosincrasiile sale dau senzaţia că autorul nu poate depăşi o subiectivitate maniacală. La început, s-a creat impresia că A.M. vrea doar să corecteze unele excese ale predecesorilor. Din această perspectivă, obiecţiile la compromisurile politice făcute de G. Călinescu, preocupat de carieră, sau la slăbiciunea lui Eliade pentru onorurile publice sau la fronda lui Noica faţă de imperativele vremii au îndreptăţire. Dar A.M. dilată la maximum rezervele, divulgând până la urmă că nu poate apela la obiectivitate.

Pricini de despărţire

Ce i se poate reproşa?

1. Că e un captiv al unei dispoziţii de autoîncântare, un narcisism fără margini, nu-şi poate reprima în spovedanie convingerea că e unicul posesor al adevărului. Cum poate un om, care se soco