Moderatorul român nu moderează: ia la întrebări, dojeneşte, demonstrează şi condamnă.
Am mai scris, în treacăt, despre unii dintre moderatorii noştri de televiziune. Degeaba. Nu că m-aş aştepta să-i văd transformându-se peste noapte în figuri exemplare ale meseriei. Dar mi-aş dori să întrezăresc, pe chipul lor, măcar din când în când, o umbră de reflexivitate, un mic dubiu de sine, un minim efort de autoeducaţie. Mi s-ar părea normal să simt că îi preocupă statutul lor profesional, rolul şi rostul prestaţiei lor. Inutil. Dacă e să dau o definiţie globală a „breslei" aş spune că e vorba de o sumedenie de inşi cu trei caracteristici: 1. o suverană siguranţă (şi mulţumire) de sine, 2. un fond nevindecabil de proastă dispoziţie şi arţag şi 3. conştiinţa unei competenţe fără breşă, în toate domeniile, dublată de convingeri politice ferme. Moderatorul român e un domn sau o doamnă care are de spus ceva şi preferă să o facă recurgând la câţiva invitaţi, mai mult sau mai puţin decorativi. Moderatorul român nu moderează: ia la întrebări, dojeneşte, demonstrează şi condamnă. Nu e o fire interogativă: are, încă dinaintea emisiunii, toate răspunsurile.
Acest tip de comportament e la antipodul tuturor definiţiilor pe care termenul „moderator" le subînţelege. Moderatorul e un „prezentator", adică cineva care facilitează prezenţa a ceva sau a cuiva, în beneficiul publicului. Evident, treaba lui nu e să se prezinte pe sine. Mai departe: moderatorul e, structuralmente, „gazdă". El invită, primeşte şi se străduieşte să-şi slujească cu graţie musafirii, aşa încât toată lumea să se simtă bine: nu-i ceartă, nu le varsă vinul în poală, nu le dă lecţii. Şi face tot ce poate ca să stimuleze conversaţia. Când unii dintre invitaţi intră în contradicţie cu alţii, rolul moderatorului este să potolească asperităţile, să destindă atmosfera, să asigure tonul civilizat al discuţiei. Moder
