Anul trecut, trei sali de cinema dintr-un mall iesean s-au deschis pentru un festival de film aflat la prima editie. Dupa care s-au inchis. Anul asta, in a doua saptamana din octombrie, proprietarii acestora “s-au riscat” (zic unii) si au lasat iar filmele sa intre. Bine-au facut. A fost lume cat de cat la lungmetraje si documentare, mai putin la scurtmetraje, da’ important e ca s-a dus vorba despre festival. Un eveniment strecurat intre un raliu si Sfanta Paraschiva, vorba lui Vivi Dragan Vasile, Festivalul International de Film de la Iasi, aflat la cea de-a doua editie, a reusit cumva sa aduca oameni la cinema.
Dar, cam cat s-a investit, atata s-a scos. Adica putin. Pe bune, festivalul a avut un buget infiorator de mic, pretul biletelor a fost infim, si abia se umpleau uneori salile alea mici pe jumate, cu exceptia filmelor de public Buna, ce faci? si Nunta in Basarabia, la care a fost plin ochi si lumea a aplaudat de mama focului.
Merita, in cazul asta, efortul de-a organiza un astfel de eveniment la Iasi? Raspuns corect: DA. Pentru ca oamenii merita.
Chiar si in cazul in care n-ar fi “concurat” cu zilele berii si serile de karaoke sau concertele din fata Palatului Culturii, cu raliul sau cu mai stiu eu ce alta sarbatoare populara, si ar fi avut parte de vreme mai buna, festivalul n-ar fi putut aduce cu mult mai mult public. Cu mai multi bani si implicit cu o mai eficienta organizare, poate.
Ce conteaza, insa, la Iasi, e “antrenamentul cinematografic” in restul anului. Intr-un oras atat de important, sa ai doar doua sali centrale de cinema lasate in paragina si alte cateva sali mici in doua malluri e destul de trist.
Nu e de ajuns sa rulezi niste filme pe un ecran mare ca sa-ti vina oamenii sa le vada. Trebuie sa stii cum sa-i chemi, sa-i dezmortesti.
IIFF ar putea schimba cate ceva in sensul asta, daca ar sustine, de ex
