Românul pare a fi sinonim uneori cu buricul pământului. Nu e un sentiment voluntar...doar că aşa se simte el: mândru, indispensabil şi influent. Nu că nu aş fi de acord cu mândria naţională. Dar parcă zăresc o umbră de nostalgie a românului când încă se bate cu pumnul în piept emanând parcă prin toţi porii mirosul de sânge latin.

Imaginea românului pare că s-a degradat şi că din stăpânul puternic al Carpaţilor a devenit stapânul Turnului Eiffel.

Vorbesc româna, vin din România şi cerşesc pe malul Senei... E clar, sunt români. Cam aşa ne privesc europenii. Or fi ei superficiali şi nu văd adevărata valoare a românilor, poate geloşi pe inconştienţa noastră balcanică ori poate că nu văd bine şi românii toţi stau la ei acasă...orice ipoteză poate fi posibilă. Însă, într-un moment de sinceritate am recunoaşte că fie unii europeni nu ştiu unde e România şi cine sunt românii, fie ne asociază direct cu cerşetorii din intersecţiile pariziene. Interviul cu francezul Remi Bouscaud sintetizează ce ştim şi noi foarte bine. Faptul că Hagi şi Ceauşescu rămân brandurile împământenite ale patriei noastre în ochii europenilor, iar pentru cei care se mai uită la tv, rromii sunt cei care au fost trimişi din Franţa acasă la ei, în România, unde prin analogie trăiesc desigur...români. Care dacă ar fi fost francezi murdari, cerşetori în faţa Casei Poporului şi ar fi trăit în corturi în Herăstrău ar fi fost trimişi, desigur, acasă la ei. Totul are noimă, nu? Şi mai mult decât atât, aceştia au fost "explodaţi", aşa spunea o compatrioată expatriată, revenită de curând pe plaiurile mioritice, abia după ce s-a încercat o anume reintegrare în societate. Dar, după cum a sugerat şi francezul, şi "explodatu'" se simte mândru, indispensabil şi influent.

Dar uite aşa, iubitori de natură, dar mai puţini ecologişti, optimişti până peste limitele admise, făcând haz de ne