În ultimii zece ani, leul, moneda naţională a României, a reuşit să se impună şi ca monedă de credit numai în perioada 2006-2007, când se aprecia rapid în raport cu euro.
Poziţia leului s-a ameliorat în prima jumătate a deceniului, susţinută de accesul încă restrâns la credite în euro mai ales pentru persoane fizice şi de tendinţa de scădere a dobânzilor. Această scădere s-a dovedit însă mult prea lentă pentru a face leul o monedă competitivă la creditare în comparaţie cu euro. BNR a încercat să pună bariere administrative, a ţinut rezervele minime obligatorii în valută la 40%. Rezultatul: credite în valută mutate în străinătate, iar începând din toamna lui 2007 o şubrezire constantă a ponderii monedei naţionale în creditare.
Acum, o parte din creditele exportate sunt repatriate, rezultând o creştere şi mai mare a ponderii creditului în valută, care a sărit de 60% din creditul privat total.
BNR asistă acum la îngustarea zonei de piaţă care încă intră sub influenţa directă a deciziilor de modificare a dobânzii-cheie, fără perspective apropiate de creştere a atractivităţii creditului în lei. De teama deprecierii leului, BNR nu a redus dobânzile decât foarte lent în 2009 pentru a stimula creditarea în contextul crizei, aşa cum au făcut alte bănci centrale.
Băncile străine care domină piaţa locală nici nu se gândesc să renunţe la creditul în euro nici măcar pe partea de retail, unde debitorii sunt cei mai expuşi riscului de curs de schimb. Aşa că băncii centrale nu-i rămâne decât să modereze mai departe evoluţia cursului leu/euro pentru a evita catastrofe în portofoliile băncilor.
Leul a pierdut meciul, dar discuţia se complică din cauza îndepărtării datei la care România ar putea trece la euro. Multe credite ipotecare în euro acordate în ultimul deceniu ar putea să nu prindă momentul ieşirii din scenă a leului, iar titularii lor vor rămâne