Euro era o idee frumoasă şi nu părea să aibă decât avantaje. Timp de şapte ani, lucrând ca funcţionar european la Bruxelles şi întorcându-mă în fiecare weekend în satul meu, i-am apreciat mult comoditatea. La fel au făcut milioanele de turişti care fug spre soarele Mediteranei în fiecare vară. Euro le-a dat politicienilor europeni satisfacţia de a crede că au pus în practic㠄motorul“ care urma să accelereze procesul de unificare europeană şi care avea să grăbească constituirea Europei într-o nouă putere politică. Fără îndoială, crearea Uniunii Economice şi Monetare (UEM) a avut o serie de avantaje, nu în ultimul rând, posibilitatea de a beneficia de dobânzi pe termen lung mai mici decât cele care ar fi fost plătite dacă ţările din zona euro ar fi continuat să funcţioneze cu propriile monede naţionale. Tezaurele publice ale ţărilor mediteraneene au profitat masiv de acest lucru. În anii 90, pe vremea Tratatului de la Maastricht, ni se explica intens că moneda euro urma să fie o pârghie de creştere suplimentară. Dar există şi reversul medaliei: costurile economice pe care maşinăria comunitară a avut mereu tendinţa să le treacă sub tăcere, sau cel puţin să le minimalizeze, şi pe care nu vrea în continuare să le recunoască, chiar dacă au produs însăşi criza actuală.

Teorema zonei monetare optime

De la origine, era evident că spaţiul economic delimitat de naţiunile europene care fac parte din el nu se constituie într-o „zonă monetară optimă“, argument dat de majoritatea economiştilor anglo-saxoni, mai ales americani, exprimând rezervele în ceea ce priveşte succesul experienţei: slăbiciunea congenitală a monedei euro vine din aplicarea politică a conceptului monedei unice în ţări dotate cu caracteristici puternic eterogene în ceea ce priveşte cultura economică, structura economiei, demografia, sensibilitatea la şocuri externe, obiceiurile monetare, toleranţ