Integrând într-un scenariu coerent studiile sus-amintite, volumul apărut în vara acestui an încheie melancolic un proiect obsedant şi se înscrie, logic, în datele unei „filozofii“ personale. O filozofie din care fac parte şi ideile despre relaţia dintre modernitatea „recent㓠şi nihilism, şi teza schimbării subiectului istoric, şi reconstrucţia fantasmatică, excentrică dar seducătoare, a cosmosului medieval din Ochii Beatricei. Cum arăta cu adevărat lumea lui Dante... Depăşirea relativismului contemporan prin transgresiunea spirituală pare a fi tema dominantă a gândirii lui Patapievici, centrală şi în Ultimul Culianu.

Dacă autorul Divinei Comedii şi al lui Vita nuova reprezintă pentru el excelenţa gândirii creatoare a Evului Mediu crepuscular, discipolul favorit al lui Eliade e privit ca o combinaţie ideală de excelenţă academică şi deschidere metafizică, de specializare şi „genialitate“ vizionară, ultim avatar de „om universal“ în modernitatea noastră târzie. Mai mult: ca un autentic savant-profet, intrat în posesia pietrei filozofale şi, drept urmare, supus „cenzurii transcendente“ (în sensul lui Lucian Blaga) chiar când era pe cale de a reprograma, printr-o formă de magie cognitivistă, mentalul unei umanităţi aptere ce şi-a pierdut credinţa în unitatea spiritului...

Interesant e că, spre deosebire de alţi comentatori avizaţi precum Matei Călinescu sau Dan Petrescu, care discută gândirea epistemologică a „ultimului Culianu“ ca reflex al „dez-eliadizării“ discipolului, în urma revelaţiilor negative privind trecutul legionar al maestrului, Patapievici îi analizează (deliberat) evoluţia în afara oricăror condiţionări istorice şi politice, ca pură aventură spirituală şi tentativă de evadare din captivitatea „gnostic㓠a lumii. Asasinarea lui Culianu este explicată inclusiv metafizic, printr-o teorie – inspirată de Jung – a „concomitenţei“ între „cenzura