Argumentaţia merge însă mai departe. Se spune – iar comentariul e îndeobşte acceptat – că trăim într-o lume a violenţei generalizate şi socialmente pasabile. „Înainte“ era mai bine, copiii îşi vedeau de şcoală, nu se întâmplau grozăvii. Internetul e de vină, şcoala, părinţii plecaţi la lucru în străinătate, familiile dezorganizate. Toate elementele disparate ce compun puzzle-ul României azi.

Cu toate acestea, societatea românească de astăzi nu este fundamental mai violentă decât cea de acum 20 de ani sau 30 de ani. Este cu siguranţă mult mai exhibiţionistă, pentru că i se permite. Dar reglarea problemelor de orice tip prin forţa pumnului, a cuţitului, a bătăii, a injuriilor şi degradării sau a autoexpunerii la degradare nu sunt găselniţe recente, nu sunt consecinţe ale tranziţiei şi cu atât mai puţin efectele colaterale ale „democraţiei“.

Modelul societăţii politice decăzute aparţine istoriei recente, iar noi nu facem decât să observăm şi să plătim în continuare poliţele scadente. Alunecarea postbelică în afara modernităţii nu aparţine lui 1989, sau lui 1999, sau lui 2009, ci a fost desăvârşită prin bunăvoinţa sovietelor: fiecare ţară din Estul Europei a trăit-o şi a încercat să o vindece în felul ei. România se opinteşte şi astăzi, penibil şi neputincios, să evacueze acest model al societăţii totalitare definite prin chiar absenţa statului în accepţia lui modernă, democratică.

Generaţiile anterioare au experimentat forme de violenţă generate de absenţa statului în expresia lui modernă (unde corpul politic şi instituţiile respectă în proporţii egale anumite reguli). Închisorile şi lagărele au fost primele. Oameni dispăruţi fără urmă, ridicaţi în miez de noapte, familii distruse, demnităţi şi vieţi curmate cu un glonţ în ceafă.

Al doilea val al căderii din modernitate e marcat de generaţiile născute şi crescute în comunism. Scenele de violenţă