Nu este în cauză că Roberta Anastase a fost top model sau călugăriţă. Ambele împrejurări pică, mai ales bărbaţilor din România, mănuşă: ironii, aluzii deşucheate, mă rog, tot tacâmul gangului, ca să denunţe ceea ce nu mai avea nevoie de niciun ingredient „tare“ - preşedinta Camerei Deputaţilor a patronat frauda din parlament, privind ilegalitatea votului în şedinţa din 15 septembrie. Punct. Ieşirile ei ulterioare, cum că pesediştii ceruseră bani contra vot pe Legea pensiilor, pentru clienţii lor din teritoriu, i-au agravat situaţia.

Nimeni nu îşi mai imaginează că parlamentul ar fi o „gură de rai“, străină de tranzacţii. Ba dimpotrivă. În acest caz, dacă tot a fost vorba de un târg, ori eşti „pur“ şi îl denunţi din capul locului, ori eşti politician şi ai grijă ca măcar să-l faci ca lumea. Hrebenciuc ştie ce spune. Şi-apoi, cum crede Roberta Anastase că şi-ar fi putut acoperi propria-i fărădelege arătând cu degetul spre o altă fărădelege? Mister. După cum mister rămâne şi faptul că cei doi care o flancau la prezidiu, Sever Voinescu şi Mihai Voicu, au închis ochii şi au lăsat să curgă ilegalitatea ca şi cum ar fi fost nişte Văcăroiu sau Dorneanu, huliţi în alte discursuri chiar de către ei. Pentru că, prin rapida lor adaptare la culoarea mediului, Anastase+Voinescu+Voicu spulberă speranţa multora dintre noi că venirea oamenilor tineri în partide ar putea pune capăt unui detestabil fel de-a fi în viaţa politică: clientelar, necinstit, îngâmfat, sordid.

„Returnarea în parlament de către preşedintele Băsescu a Legii pensiilor reprezintă o mână întinsă parlamentului, în general, şi opoziţiei în particular“ - spune acum, superior şi autosuficient, Roberta Anastase. Şi eu care credeam că d-na Anastase a văzut acea mână întinsă, întâi de toate, către ea. Nu, nu mă mai aştept să demisioneze. Decât, poate, peste cadavrul partidului şi nu se face. Ci să-şi asume