Ce stă la rădăcina acestei alchimii? Cine a dominat în destinul său, arta sau viaţa? Nu cred că avem la îndemână un alt exemplu mai puternic de armonie între aceste două determinante ale unui excurs existenţial. Cu alte cuvinte, maestrul Radu Beligan, posesor al unor date native de excepţie, a trăit prin artă, dar munca sa de creaţie nu i-a obturat impulsurile vitale naturale, ci, dimpotrivă, i le-a alimentat. S-a bucurat de viaţă tot aşa cum s-a bucurat de succesele sale pe scenă şi a ştiut, ca nimeni altul, să transfere această bucurie în tot ce a făcut.

L-am privit şi îl privesc când apare în public, în afara spectacolelor sale la care oamenii se înghesuie fără oprire (vezi Egoistul, ultima sa reprezentaţie de succes). Acelaşi calm serenisim i-a blindat rezistenţa în toate epocile de care a avut parte, una mai stresantă decât alta. Despre viaţa în interbelicul mult lăudat am aflat din cărţile sale şi acum din aceste confesiuni pline de culoare, amintiri dulci din Moldova copilăriei sau Bucureştiul trepidând în ritm de foxtrot, unde şi-a făcut studiile (Filosofie şi Drept, în paralel cu Conservatorul) şi a început să se afirme ca actor. La companiile particulare, în turneele cu vagonul alături de marile vedete ale vremii, Radu Beligan a fost parte dintr-o istorie a teatrului şi a culturii româneşti care se întemeia atunci cu gândul la Europa şi la valorile ei. În comunism, a fost campion în opera de restituire a lui Caragiale, pe scenă şi în film. Opere majore ale culturii naţionale – spectacolele lui Sică Alexandrescu de la Naţional, cu comediile marelui dramaturg, sunt şi astăzi, datorită întregistrărilor radiofonice şi filmelor, pietre de temelie la căpătâiul unei culturi. Dar l-a „repatriat“ ca dramaturg şi pe Eugčne Ionesco, pe Beranger, jucând în acel antologic Rinocerii şi făcând astfel ca noul său teatru-antiteatru să triumfe la el acasă, în acela