Vizuina lui Norman Manea – apărută în seria de autor a Ed. Polirom, Iaşi, 2008, 366 p. –, este cel mai recent roman semnat de prodigiosul condeier român transatlantic. Spunând această banalitate, nu observ doar un fapt de cronologie literară, ci sugerez şi că el survine după un şir de alte romane care, de la Captivi (1970) şi Atrium (1974) până la Întoarcerea huliganului (2003), cum-necum, orice s-ar crede în România, l-au consacrat pe cel care le-a scris în spaţiul literaturii universale. Rezultă de aici că romancierul are talent şi izbânde recunoscute, în mod repetat şi constant, pe mapamond, nimic în plus şi nimic în minus. Dacă, după toate astea, criticul vine şi notează c㠄Stilistic vorbind, Norman Manea a fost dintotdeauna un scriitor mediocru...“ (Marius Chivu) sau c㠄e un povestitor absent şi un stilist deplorabil“ (Mihai Iovănel), se prea poate ca instrumentele de care analistul literar se serveşte să fi suferit alterări grave la nivelul conştiinţei sale profesionale sau să fie iremediabil răuvoitor. El poate crede, desigur, că restul criticilor lumii se înşală, având dreptate, în schimb, numai şi numai, dintre români, cei asemeni lor înşişi. Dar nu cumva o asemenea ambientare aduce suspect de mult cu un straniu excepţionalism românesc nevalidat de recunoaşteri similare în spaţiul de dezbatere al literaturii universale?

Nu aş trece prea repede peste viciile de receptare din spaţiul criticii romanului. Câteva încheieri au aer de execuţii sumare, pe cât de tranşante, pe atât de greu de creditat. Iată un exemplu: „Norman Manea nu ştie să povestească, n-are acea naturaleţe a relatării, nu e un scriitor narativ, ci didascalic. Frazele sale sunt, cel mai adesea, nişte enunţuri eliptice, propoziţiile n-au carnaţie lexicală, nici modulaţie, doar un ritm sec, fracturat, sincopat, iar replicile se succed fără vreo tensiune a dialogului“ (Marius Chivu, Esei