Frantz, mai întîi. Din mica aventură ieşeană – apropo, trofeul Festivalului de film de la Iaşi l-a luat filmul georgian Street Days, al lui Levan Koguashvili, absolut tare, luaţi-l de pe unde puteţi (da, instig inclusiv la furt dacă nu-l mai prindeţi prin vreun festival – că nu e film de mall) – am reţinut şi întîlnirea cu domnul Frantz.
Este patronul-barmanul cafenelei Frantz pe undeva prin centrul modern al Iaşiului (nu cunosc oraşul, n-aş şti să explic exact). Am nimerit întâmplător, în căutare de o cafea şi un wireless, peste locul cu pricina. Prima dimineaţa a fost ok, muzică foarte bună – dar asta nu mai e o surpriză, e clar că în micile cafenele şi cîrciumioare din Iaşi muzica e mai bună decît în locurile similare din Bucureşti. Iaşiul are nişte rezerve de “cool” absolut necunoscute în restul ţării.
A doua dimineaţă, îl văd pe barman că umblă la playlistul din spatele tejghelei şi bagă un Noir Desir. Aşa că intru în vorbă, chatuim puţin despre Cantat, aflu că e şi patronul locului (şi că numele lui de familie e Frantz), dar că a tăiat bugetul ca să poată să ţină barul pe linia de plutire. A terminat mecanică, conduce şi o firmă de construcţii, mai face cîte un zid de apă “ca la mall” pentru vruen client pretenţios şi are de gînd să lucreze în Franţa în perioada următoare.
E micul antreprenor perfect care-mi spunea nu câţi angajaţi avea, ci exact cîţi copii aveau angajaţii săi. Dar şi tipul cu personalitate care n-ar rezista într-o slujbă normală, pare că trebuie să facă totul “pe cont propriu”. Frantz mi-a amintit de toată “clasa mijlocie” din discursurile demagogice de tot soiul, de filmele româneşti din “noul val”, de toate acele “resurse umane” inepuizabile care nu sînt exploatate în ţara asta. Aşa că nu-i spun decît “salut, Frantz”, sper să regăsesc barul în picioare cînd voi reveni. Noroc.
Şi Eric. Eric Cantona este jucătorul meu
