Numaidecât Bibil Tenturtoniu a ştiut că-i vorba de Vili Durdea. S-a mirat totuşi: cum de nu ştia că o să cadă în fântână? De ce nu şi-a luat cu el o scară de frânghie? Oricum, Bibil Tenturtoniu a priceput că i-a pus Dumnezeu mâna în cap. Păi salvându-l pe Vili Durdea şi-a asigurat bănuţi pe toată viaţa. La fiecare întâi ale lunii, Bibil Tenturtoniu îi va spune lui Vili Durdea, omul care ştie tot (mai puţin când o să cadă în fântână): ţin secretul şi luna asta, cât îmi dai?

Pe strada Leon Vodă stă Emil Şumbarenko, poştaşul care vorbeşte patru limbi şi înţelege alte vreo zece. Emil Şumbarenko are un câine care răspunde la numele de Azor, Şarik, Boulle şi Spot. La numele de Azor răspunde cu un scâncet lugubru. La cel de Şarik cu un lătrat furios. La cel de Boulle pufneşte nostim, dă ochii peste cap şi vine să se şteargă de pantalonii tăi ca o pisică. La cel de Spot scoate un scurt şuierat, după care năvăleşte asupră-ţi şi nu se lasă până când nu te umple tot de bale. A mai încercat Emil Şumbarenko să-l strige şi Grübchen, ori Chaparrón, ori Malandrinito, ori Tűnő, ori Gnabb, dar ori că patrupedul nu ştia de glumă, ori că accentul stăpânului era defectuos, că invariabil Azor- Şarik-Boulle-Spot, oriunde s-ar fi aflat,

începea să se învârtă rapid împrejuru-i cufurindu-se centrifugal, ca ultimul maidanez necioplit. Când îi duce amărâta de pensie lui nea Trimbale, pensionarul care nu primeşte niciodată nici o scrisoare, şi-ntârzie la o ţuiculiţă, după al treilea păhărel, sărmanul Emil Şumbarenko oftează adânc: Nea Trimbale, ce mai încolo-încoace, câinele meu e-o secătură, aşa-mi mulţumeşte că l-am învăţat limbi străine: mi se cacă de zor pe covoare. Nea Trimbale nu primeşte el nici o scrisoare, dar asta nu-nseamnă că-i mai prost decât cei care primesc. Aşa că-i spune: nu-l mai striga pe străineşte şi-ai să vezi cum se dă pe brazdă. Că uite, să-ţi spun drept,