Factor permanent de rebeliune, Beuys devine, în expoziţia ce-i este consacrată acum la Kunstsammlung NRW, dintr-un preafericit anarhist, un adevărat sfânt. Nu un şaman, aşa cum se prezenta el în acţiune, ci un sfânt în buna tradiţie creştină, aşa cum îl prezintă curatorii actuali prin aranjamentele lor de sală. De altfel, chiar sălile noi ale muzeului par a fi fost construite pentru oficierea unui cult greoi şi pompos, cultul artei contemporane, continuare şi substitut al cultului moaştelor, atât de înfloritor spre sfârşitul Evului Mediu. Dacă acesta din urmă se desfăşura, cel mai frecvent, în cripte mânăstireşti, cultul artei actuale se săvârşeşte, ca în noua clădire Kunstsammlung, în spaţii aseptice, enorme ca înălţime şi private de lumină naturală, spaţiile unui mister pseudoştiinţific, de buncăr-laborator, iluminate artificial de spoturi şi indicaţii ce creează regii, trasee, sensuri.

Surogat de catedrală pentru hagiografii artistice, muzeul de acest tip este un mecanism ritualic ce nu-i oferă nicio libertate privitorului: la fel ca şi slujba religioasă, parcursul în muzeu urmează un scenariu fix, în care devii din părtaş prizonier. Nu întâmplător, expoziţia Beuys la Kunstsammlung, acum, seamănă izbitor cu expoziţiile Bernea etc. de la Catacomba, din anii 90: aceeaşi semiobscuritate patronează spaţiul, pentru a isca ici-colo luminişuri auratice unde se scaldă-n spot cald „Opera”, obiectul de artă cuminecătorist, prescuros, hostial. Iar la Beuys, la fel ca şi la neoortodoxişti, obiectele, materiile de acest fel abundă, chiar dacă la prima vedere ele nu au chip eucharistic consacrat; untura, ceara, pâsla, blana, mierea, unghiile sale au acum, confiate în zaharină muzeală, acel nu-ştiu-ce parfum al falangelor, dinţilor sau meşelor sfinte prinse-n racle de argint, care trezeşte sentimente contradictorii, de dezgust şi veneraţie. Atmosfera emanată de aceste