Un asemenea jurnal poate fi oricând citit şi dintr-un unghi istorico-politic (ţinând cont de ceea ce este trecut sub tăcere, de statutul scriitorilor instituţionalizaţi din anii „dezgheţului“ şi de condiţia specială a jurnalelor intime în anii comunismului). Nu cu mare profit, totuşi: căci, fără a ignora agresiunea politicului ceauşist asupra intimităţii (v. consideraţiile grave de la pp. 20-21, teama soţilor Vasiliu de a se confesa în faţa lui Eliade, secvenţele despre avorturi - experienţe traumatice la care s-a supus autoarea însăşi, cf. p. 278 ş.a.), diarista încearcă să se protejeze, pe cât posibil, de ea, repliindu-se „centripet“ spre interior, spre poezie, spre familie şi bucuriile simple, mărunte.

Ca şi recent-apărutul roman al Gabrielei Adameşteanu, centrat pe acelaşi interval istoric, jurnalul Constanţei Buzea înregistrează dramatic istoria unui provizorat. Sau – după titlul unui volum de poezii „cu probleme“ al soţului ei – „istoria unei secunde“. E, înainte de orice, provizoratul căsniciei cu poetul Adrian Păunescu - o căsnicie „de poeţi“, tot mai şubredă şi mai greu suportabilă, după aproape 10 ani. Dar şi un provizorat al „micii liberalizări“ înregistrat dinspre frământările „la vârf“ ale lumii literare bucureştene: o lume încă euforică, dar tot mai derutată după şocul (neconsemnat ca atare al) Tezelor din iulie.

Jurnalul de faţă este presărat din loc în loc de poeme ale Constanţei Buzea. Impulsul scrierii lor nu pare a fi însă, ca în jurnalul propriu-zis, nevoia asumării faptului brut, ci o nevoie de sublimare, de îmblânzire a trăirilor sub vălurile unui lirism rafinat-metaforic. Ca şi relativ abundentele transcripturi din studiile lui Mircea Eliade - consemnate pe durata şederii în Statele Unite a soţilor Păunescu, în cadrul programului internaţional de burse scriitoriceşti de la Iowa City -, ele mărturisesc, indirect, despre obsesiile