Sunteţi un coregraf cunoscut şi apreciat. Dar şi un la fel de bun actor. Care dintre aceste două ipostaze prevalează în creaţia dumneavoastră, din punct de vedere al abordării spectacolelor? Cum v-aţi format?
Adevărul e că pot spune că sunt format mai mult la şcoala teatrului, că tot ceea ce am făcut până acum e legat într-o foarte mare măsură de teatru, ba chiar că întâlnirile cele mai definitorii din cariera mea au fost cu oameni de teatru.
Maia Morgenstern, Alexandru Dabija, Dorina Lazăr, Rodica Mandache, Dragoş Galgoţiu, Ştefan Iordache, Cătălina Buzoianu, urmează o colaborare cu Alexander Hausvater..., iată doar o parte dintre cei care m-au adoptat imediat, alături de care am mers o bucată de drum. Le mulţumesc că nu m-au considerat un intrus, le mulţumesc că am învăţat atâtea unii de la alţii. Acolo unde există generozitate artistică şi deschidere, lucrurile (artele) se îmbogăţesc reciproc.
De fapt, eu am debutat nu dansând, ci cu un spectacol de teatru şi dans, Dama cu camelii, realizat împreună cu Maia Morgenstern. Nu ştiam nimic, aveam doar un curaj vecin cu inconştienţa, făceam totul cumva empiric, mânaţi de intuiţie.
Puţin mai târziu, chiar şi în ziua de azi, am încercat să recuperez dansatorul din mine, de fapt le fac pe toate regie, coregrafie, interpretare aşa cum îmi vin, aşa cum le simt, aşa cum le vine rândul.
În plus, colaborarea mea din ultimii ani cu teatrul grec nu cred că e întâmplătoare. În Grecia s-a născut sincretismul artelor, tot acolo dansa, desculţă, la început de secol XX, Isadora Duncan, precursoarea dansului contemporan. Anul trecut am realizat la Atena spectacolul Isadora, when she danced, o piesă de Martin Sherman, inspirată, fireşte, de personalitatea acestei mari figuri a dansului. Tot la Atena, în 2005, am montat musicalul Marlene de Pam Gems, un spectacol care, la fel, tindea să fie total,
