Nu pot să nu constat discreţia cu care, până la vârsta de 40 de ani, pe care o aveţi, nu v-aţi expus în spaţiul public ca fiu al maestrului. E o calitate pe care probabil aţi moştenit-o de la tatăl dvs., ştiut fiind că patriarhul scenei româneşti care este Radu Beligan excelează prin ţinuta sa aleasă, care implică şi această surdină, când e vorba de imaginea publică. Totuşi, n-aţi fost tentat să exploataţi acest capital?

A spune „nu este uşor“ să fii fiul unei celebrităţi este un truism. Am avut o copilărie normală. Tatăl meu, în ciuda celebrităţii lui, era cel mai normal dintre oameni. Era dependent de muncă. Datorită ei izbutise să ajungă destul de sus pe scara socială şi nu făcea caz de poziţia lui. Îmi amintesc chiar că, la cozile interminabile de pe vremea copilăriei mele, oamenii îl invitau să treacă în faţă, iar tata refuza cu obstinaţie. De la el am învăţat multe lucruri care, mai târziu,

mi-au fost de folos în viaţă, discreţia fiind prima pe listă. La urma urmei, ce este discreţia dacă nu forma absolută de politeţe socială? Mă bucur că aţi făcut această paralelă între mine şi el. Recunosc că sunt fericit să-l ştiu mândru de mine, fără a fi nevoie să exploatez „capitalul“ de care îmi vorbiţi.

Cum priveşte tatăl spre cariera dumneavoastră? Nu pretind să atingă priceperea savantă a unui bancher; aş vrea să-mi spuneţi însă dacă aţi avut discuţii „economice“ şi schimburi de păreri în această direcţie?

Tata a fost întotdeauna impresionat de seriozitatea şi perseverenţa mea. Avem deseori discuţii pe tot felul de teme, inclusiv economice – tata crezând, la fel ca toţi prietenii mei, că dacă lucrez la bancă ştiu mai multe decât restul lumii, ceea ce este oarecum departe de adevăr.

Aveţi familie? Maestrului Beligan ştiu că îi plac copiii. I-aţi dăruit nepoţi? Şi dacă da, e vreunul cu ochii spre actorie? Sau spre bancherul din familie?