De la Fragmente despre vid, până la Bătrâneţe şi moarte în mileniul trei, Livius Ciocârlie a fost atras de o poetică a derizoriului, de problematica plinului şi golului, cântărindu-l pe cel dintâi cu măsura celui de al doilea („Totul e să mergi în tine până unde dai de gol. La unii golul este iluminat, la alţii nu“ – spune un aforism din Cartea cu fleacuri, ca o simplă constatare). Inconsistenţa sensului l-a preocupat mai mult decât eventuala lui centralitate şi a explorat-o cu mijloace diferite de la o carte la alta. După cum nu crede în existenţa unui Dumnezeu, nu crede nici în artistul demiurg. Preferă ipostaza de artizan al scrisului, ca Baudelaire, dar se ia mai puţin în serios, alegând să fie, mai ales după ce a depăşit faza textualistă, un bricoleur. Ar fi acesta poate şi pasul care îl desparte pe modern de postmodern.

Dacă uneori a folosit textele altora, modificându-le atât cât să scoată din ele un plus de expresivitate, mergând pe linia dominantă a stilului sau a defectelor lor subsidiare, dacă alteori a organizat vocile în contraste, lăsând partitura să se inventeze în funcţie de efectele dialogice, orchestrale, ce se năşteau parcă de la sine, în Cartea cu fleacuri, independenţa fragmentelor pare mult mai accentuată. Ele se pot lipsi unele de altele, pot fi eliminate, fără ca întregul să aibă neapărat de suferit. Nu ţin nici de retorica monumentalizării prin esenţializare ca la Novalis, nici de gram(m)atologia lui Derrida.

Tehnica fragmentară din Cartea cu fleacuri nu este, aşadar, un lucru nou în opera autorului de care ne ocupăm aici şi, totuşi, ceva s-a schimbat. El pare a fi ieşit acum la scenă deschisă, e mereu complice cu cititorul, se simte privit în timp ce priveşte la spectacolul făcut din tot felul de „nimicuri“, fără a se pierde printre ele. Proprietatea autorului asupra textelor sale e afirmată fără rezerve. Se emit judecăţi d