Stimată doamnă Felicia Filip, care au fost cele mai frumoase momente din prodigioasa dumneavoastră carieră?
Dumnezeu m-a binecuvântat cu o viaţă artistică minunată, cu evenimente ce nu pot fi uitate, trăite pe patru continente. Aşa încât îmi este greu să aleg doar câteva. Poate primul premiu internaţional de la Barcelona, obţinut în primii ani ai studenţiei, premiera de la Limoges Franţa, cu Elixirul dragostei de Donizetti, când am mulţumit la aplauze de mână cu regizorul spectacolului, Cristian Mihăilescu, soţul meu, sau finalul spectacolului cu Traviata de pe scena Operei din Bucureşti, susţinut de ziua mea, când tot publicul mi-a cântat La mulţi ani!
Ce consideraţi că mai aveţi încă de cucerit?
Fiind în plină carieră, am foarte multe proiecte care, desigur, vor aduce accente în plus, unele, sunt sigură, inedite profilului meu artistic. În genere, îmi doresc cu ardoare să contribui ca un număr tot mai mare de oameni să iubească marea muzică, autenticele valori culturale.
Se vorbeşte azi de o revenire spectaculoasă a publicului în sălile de operă. Contribuie la asta cred şi interpreţi ca dvs., care sunt dublaţi de artişti dramatici. Cum v-aţi educat în acest sens? Sau e doar un dar natural? Credeţi că şcoala face suficient pe această cale?
Într-adevăr, publicul revine în sălile de spectacol ca o intrare în normalitate. Noi, românii, avem o şcoală muzicală respectată în toată lumea, fie că e vorba de cântăreţi, instrumentişti, balerini, dirijori sau regizori de operă. Pot spune că studiile mele universitare au fost foarte complexe, desfăşurate într-o mare exigenţă.
Am găsit undeva notat că munciţi la vocea dvs. 365 de zile pe an, adică zilnic. E adevărat?
Nu este întru totul adevărat, deoarece, aşa cum glumeşte soţul meu, în ani bisecţi studiez 366 de zile...
Prezenţa dvs. într-un spectacol îl înnobilează. De aceea v-aţi
